Prima paginăBibliotecaVideotecaAudiotecaAutoriEticheteCăutareContact
Credinţa în Hristos aduce vindecare
Evanghelia Duminicii a VII-a după Rusalii (Vindecarea a doi orbi şi a unui mut din Capernaum)
Evanghelia care se citeşte la Sfânta Liturghie în Duminica a VII-a după Rusalii înfăţişează două vindecări minunate, săvârşite de Mântuitorul Iisus Hristos asupra a doi orbi şi a unui mut. Cu toate că Sfântul Evanghelist Matei prezintă foarte succint aceste minuni, prezentarea sa conţine multe şi profunde înţelesuri, deosebit de folositoare vieţii noastre duhovniceşti.

În prim-plan este prezentată vindecarea a doi orbi care, auzind de minunile săvârşite de Mântuitorul, Îl urmau şi Îi cereau cu stăruinţă să-i vindece. Ca şi în alte cazuri, Mântuitorul Iisus Hristos arată importanţa credinţei în primirea vindecării. De aceea, El îi întreabă pe cei doi orbi: "Credeţi că pot să fac Eu aceasta?" (Matei 9, 28). Iar ei au răspuns: "Da, Doamne!" Atunci Iisus a zis către ei: "După credinţa voastră fie vouă" (Matei 9, 29). Şi în clipa aceea "s-au deschis ochii lor" (Matei 9, 30).

Mărturisirea credinţei este cerută celor care pot să o facă

După vindecarea celor doi orbi din Capernaum, ne spune Evanghelia, îndată "au adus la El un om mut, având demon. Şi, fiind scos demonul, mutul a grăit" (Matei 9, 32-33).

Vedem că Mântuitorul Iisus Hristos Se comportă diferit în cele două vindecări consecutive. El aşteaptă mărturisirea credinţei, în cazul celor doi orbi, înainte de a-i vindeca, dar nu şi de la mutul demonizat, care a fost tămăduit de îndată ce a fost adus la Iisus. Mântuitorul nu cere mutului demonizat să-şi exprime credinţa, pentru că acesta nu mai putea să o facă, nu mai gândea şi nu mai era responsabil el însuşi de ceea ce făcea, ci era condus de un duh rău care pusese stăpânire pe el. Ca şi în alte situaţii similare relatate de Sfintele Evanghelii (cf. Matei 8, 28-34), vedem aici drama omului stăpânit de diavolul, căruia i-au fost confiscate gândirea, vocea, voinţa, fiind stăpânit în mod tiranic de un duh rău. Din acest motiv, Mântuitorul Iisus Hristos n-a mai cerut mutului demonizat mărturisirea credinţei sale, ci, din iubire milostivă pentru oameni, i-a redat acestuia sănătatea trupească şi sufletească. În cazul omului mut, au fost suficiente credinţa şi dragostea de aproapele ale celor care l-au adus pe acesta la Iisus şi care au crezut că numai El îl poate vindeca.

Orbii tămăduiţi binevestesc minunea vindecării

După ce a vindecat pe cei doi orbi, Mântuitorul Iisus Hristos "le-a poruncit cu asprime, zicând: Vedeţi, nimeni să nu ştie. Dar ei, ieşind, L-au vestit în tot ţinutul acela" (Matei 9, 31-32). Înţelegem, aşadar, că mai întâi Mântuitorul cere credinţă celor doi orbi, iar după ce i-a vindecat, le porunceşte să nu spună nimănui că El i-a vindecat, adică să nu se laude cu vindecarea primită de la El, nici să-L laude pe El, Vindecătorul lor.

De ce a făcut aceasta? Ca să ne dea nouă pildă de smerenie, ca, după ce am săvârşit binele, să nu ne lăudăm, nici să aşteptăm laude de la oameni pentru binele pe care l-am făcut lor. Când Mântuitorul Iisus Hristos le cere celor doi orbi să nu spună nimănui nimic despre vindecarea lor, El arată, de fapt, smerenia Sa. (Despre smerenie, Sfântul Isaac Sirul spune că este "haina lui Dumnezeu. Căci, Cuvântul Întrupându-Se, pe ea a îmbrăcat-o şi prin ea ne-a vorbit nouă, în trupul nostru".)

Însă cei doi orbi vindecaţi nu au împlinit porunca primită, ci, plini de bucurie şi de recunoştinţă, au vestit în toate părţile Capernaumului cât bine le-a făcut lor Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care S-a făcut Om pentru mântuirea oamenilor.

În doar câteva versete, Evanghelia acestei Duminici ne prezintă, în acelaşi timp, smerenia Mântuitorului şi recunoştinţa celor doi orbi vindecaţi. După ce aceşti doi oameni bolnavi au suferit ani în şir întunericul orbirii, acum, vindecaţi fiind, au binevestit cu bucurie şi recunoştinţă numele lui Iisus, Vindecătorul lor. Prin fapta lor de recunoştinţă ei i-au luminat duhovniceşte atât pe contemporanii lor, cât şi zecile de generaţii care au citit sau ascultat această Sfântă Evanghelie, arătând că recunoştinţa este o datorie elementară.

Ce învăţăm din Evanghelia de azi? În primul rând, din atitudinea Mântuitorului Iisus Hristos vedem că El ascultă rugăciunea celor infirmi sau bolnavi.

În al doilea rând, Mântuitorul, voind să-i înveţe pe toţi oamenii cât de necesară este credinţa pentru a primi ajutorul lui Dumnezeu, îi întreabă pe cei doi orbi dacă au credinţă. Desigur că ei aveau credinţă, din moment ce stăruiau atât de mult ca să fie vindecaţi. Hristos Domnul cunoştea că ei cred în puterea Lui vindecătoare, dar pentru a arăta tuturor că este necesară credinţă puternică în Dumnezeu când cerem de la El o binefacere, i-a întrebat pe aceşti orbi dacă au credinţă.

Iar de la aceşti doi orbi învăţăm să ne rugăm cu stăruinţă, pentru a dobândi ceea ce ne lipseşte. Lipsurile şi infirmităţile ne îndeamnă să descoperim sensul existenţei noastre şi să înţelegem că viaţa şi sănătatea sunt daruri de la Dumnezeu, că nu noi ne-am dăruit viaţă, că nu noi ne-am dăruit vederea, ci pe toate acestea le-am primit. Noi nu ştim cât de mare este valoarea darului vieţii şi al sănătăţii simţurilor decât atunci când acestea ne lipsesc. Cei doi orbi din Capernaum devin pentru noi dascăli ai rugăciunii, credinţei şi recunoştinţei. După ce au fost vindecaţi, cei doi orbi au devenit misionari ai credinţei, adică vestitori ai iubirii milostive a lui Dumnezeu. Învăţăm şi noi, aşadar, de la aceştia că trebuie să avem credinţă tare când trecem prin încercări şi să cerem cu stăruinţă lui Dumnezeu ajutorul Său, să ne vindece de orice boală şi de orice neputinţă. Însă, după ce am primit binefacerea sau vindecarea dorită, trebuie să-I mulţumim lui Dumnezeu, să-I arătăm recunoştinţă, să-L mărturisim pe El ca fiind Binefăcătorul, Doctorul şi Mântuitorul sufletelor şi al trupurilor noastre.

Poporul se minuna şi se bucura de lucrarea vindecătoare a lui Iisus, însă fariseii invidiau pe Iisus şi-L defăimau

Din Evanghelia acestei Duminici a VII-a după Rusalii aflăm că mulţimile se minunau, deoarece niciodată nu mai văzuseră o putere vindecătoare ca aceea a Mântuitorului Iisus Hristos. Pe de altă parte, fariseii Îl invidiau pe Mântuitorul Iisus Hristos, pentru că El avea mai multă popularitate decât ei. De aceea ziceau cu răutate că Iisus scoate demonii cu domnul demonilor. Aşadar, în timp ce poporul se bucura că Hristos vindecă pe cei suferinzi, fariseii se întristau. Din cauza răutăţii lor, ei nu se puteau bucura de iubirea milostivă pe care o arată Iisus Hristos oamenilor. Deci, din invidie şi răutate, fariseii Îl denigrau pe Iisus, Îl calomniau şi răstălmăceau lucrarea Lui, dându-i un sens negativ şi spunând că El alungă pe demoni cu putere demonică. De fapt, boala invidiei fariseilor fiind una ascunsă în suflet era mai grea decât orbirea trupească a celor doi orbi din Capernaum şi decât muţenia omului chinuit de diavol. De ce? Deoarece vindecarea bolnavilor de orbire şi muţenie a sporit boala invidiei fariseilor care-L urau pe Iisus.

Referindu-se la patima invidiei, Sfântul Ioan Gură de Aur zice:

"Nu este păcat mai rău decât invidia. Desfrânatul, chiar dacă simte oarecare plăcere, săvârşeşte păcatul în scurtă vreme; invidiosul însă se chinuie şi se pedepseşte pe sine însuşi înaintea celui invidiat, iar păcatul lui nu încetează niciodată, ci lucrează necontenit.

După cum porcul se bucură de mocirlă, iar diavolul de vătămarea noastră, tot aşa şi invidiosul se bucură de răul semenului său. Atunci se linişteşte şi răsuflă uşurat, când peste semenul său a venit un necaz sau o ruşine; socoteşte nenorocirile altora propriile sale bucurii, iar fericirea şi bunăstarea altora, propria sa nenorocire. Nu urmăreşte să aibă el bucurie, ci semenul său să aibă necazuri şi scârbe. Nu merită, oare, să loveşti cu pietre şi să stâlceşti în bătăi pe aceşti oameni ca pe câinii turbaţi, ca pe diavolii afurisiţi şi ca pe iele? După cum unii gândaci se hrănesc cu murdărie omenească, tot aşa şi invidioşii se hrănesc cu nenorocirile altora: sunt duşmanii şi vrăjmaşii oamenilor. Celorlalţi oameni le e milă când se junghie un animal; dar tu, invidiosule, devii fiară, tremuri, te îngălbeneşti la faţă când vezi că unui om îi merge bine" (Omilii la Matei, omilia XL).

Iar în altă parte, acelaşi Sfânt Părinte zice:

"După cum viermele născut de lemn mănâncă mai întâi lemnul care l-a născut, tot aşa şi invidia strică mai întâi sufletul celui care a născut-o şi aduce peste cel invidiat cu totul altceva decât doreşte. Nu mi te uita, iubite, ce se întâmplă celor invidiaţi la început, ci priveşte sfârşitul. Gândeşte-te că răutatea celor ce invidiază aduce mai mare strălucire celor invidiaţi. Cei invidiaţi atrag pe Dumnezeu în ajutor şi se bucură de harul Cel de sus, iar invidiosul, lipsit de acest har, cade uşor în mâna tuturora şi, înainte de a fi biruit de duşmani, e biruit de propria lui patimă, pentru că, mâncat ca de nişte fălci nevăzute, ajunge, ca să spun aşa, de se îneacă. Cunoscând, dar, acestea, să fugim, vă rog, de vătămarea acestei patimi, să o izgonim cu toată puterea din sufletul nostru. Este mai pierzătoare decât toate patimile; ne vatămă însăşi mântuirea noastră. Diavolul este izvoditorul ei" (Omilii la Facere, omilia XLVI).

În concluzie, Sfântul Ioan Gură de Aur constată:

"Chiar de ar face cineva minuni, chiar de ar trăi în feciorie, chiar de ar posti, chiar de s-ar culca jos pe pământ, şi prin aceste virtuţi ar ajunge la înălţimea îngerilor, totuşi pentru o asemenea faptă (a invidiei) va fi mai pângărit decât curvarii şi preacurvarii, şi mai nelegiuit decât tâlharii şi profanatorii de morminte" (Omilii la Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel, omilia VII).

Hristos merge spre cei suferinzi pentru a-i vindeca

Evanghelia de astăzi se încheie cu următoarele cuvinte: "Iisus străbătea toate cetăţile şi satele, învăţând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia Împărăţiei şi vindecând toată boala şi toată neputinţa în popor" (Matei 9, 35). Observăm din Sfintele Evanghelii că puterea vindecătoare a Mântuitorului însoţeşte întreaga Sa misiune. De asemenea, vedem că El cutreieră cetăţi şi sate, merge să vindece bolnavii din popor, nu aşteaptă pe toţi să vină la El, în Capernaum.

Mântuitorul Iisus Hristos binevesteşte mai întâi El Însuşi Evanghelia Împărăţiei cerurilor şi apoi trimite şi pe ucenicii Săi, arătându-le cum trebuie să binevestească Evanghelia. Atât în cazul Mântuitorului, cât şi în cazul ucenicilor Săi, binevestirea Evangheliei a fost însoţită de vindecări miraculoase şi de eliberarea oamenilor posedaţi de diavoli. Prin aceasta noi învăţăm permanent că Biserica lui Hristos, deodată cu predicarea cuvântului Evangheliei, trebuie să săvârşească şi faptele credinţei evanghelice, să aline suferinţa, să-i ajute pe oameni să se elibereze de durere, de necazuri, de ispite, de legături care îngreuiază şi întristează viaţa lor.

Evanghelia acestei Duminici ne îndeamnă şi pe noi să-i ajutăm pe cei întristaţi şi bolnavi. Astfel, suntem îndemnaţi să devenim mai mult Trupul Său tainic, adică Biserică, mâinile iubirii milostive a lui Iisus prin dărnicia noastră, pentru a aduce mângâiere celor bolnavi, flămânzi, săraci şi tuturor celor care cer ajutorul lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu dăruieşte ajutorul Său celor în nevoi folosind adesea mâinile milostive ale celor care ascultă Evanghelia şi împlinesc poruncile iubirii Mântuitorului în relaţiile cu oamenii.

Să ne ajute Bunul Dumnezeu să simţim bucuria şi chemarea sfântă de a fi mâinile iubirii lui Hristos, care ajută pe semenii noştri aflaţi în suferinţă, în necazuri, în singurătate şi în deznădejde. Numai aşa simţim că Evanghelia iubirii lui Hristos este Evanghelia mântuirii şi a vieţii sfinte din Împărăţia cerurilor, spre slava Preasfintei Treimi şi binele oamenilor. Amin.



Articol postat de: Radu Bogoevici • Data: 28 iulie 2011 • Vizualizări: 1119

Rating: Fără voturi
Evaluarea este disponibila
doar membrilor.
Conecteaza-te pentru a vota.
Postează un comentariu
Conectează-te pentru a posta comentarii.

Comentarii
Nu s-au postat comentarii.