Prima paginăBibliotecaAutoriCăutare
Buchetul virtuţilor din post, lumini ale biruinţei
Duminica a VI-a din Postul Mare (a Floriilor), Ioan 12, 1-18
Sărbătoarea Intrării în Ierusalim a Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos este numită în popor şi Floriile, de la florile pe care mulţimile şi copiii le purtau în mână, aclamând intrarea în Ierusalim a Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, ca Domn şi Împărat.

Evanghelia sărbătorii ne arată că Maria, sora lui Lazăr, ca semn de preţuire şi de recunoştinţă pentru tot ceea ce Mântuitorul Iisus Hristos a făcut ca prieten al lui Lazăr, al Mariei şi al Martei, a vărsat mir de mare preţ pe picioarele Lui şi le-a şters cu părul capului ei. Maria, sora lui Lazăr, este o altă femeie decât femeia păcătoasă despre care vorbeşte Sfântul Evanghelist Luca, pentru că pocăinţa femeii păcătoase nu s-a petrecut în Betania, ci în Nain. Semnificaţia nardului sau mirului de mare preţ este deosebit de bogată. Când Iuda Iscarioteanul a întrebat: "Pentru ce nu s-a vândut mirul acesta cu trei sute de dinari şi să-i fi dat săracilor?" (Ioan 12, 5), Mântuitorul Iisus Hristos a răspuns: "Las-o, că pentru ziua îngropării Mele l-a păstrat. Că pe săraci totdeauna îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna" (Ioan 12, 7-8). Mirul de mare preţ ca simbol al îngropării Domnului Iisus Hristos a devenit în Biserică Sfântul Mir folosit pentru sfinţirea Sfintei Mese din biserica nouă care închipuie mormântul Mântuitorului în care El a fost îngropat şi din care El a înviat. De asemenea, cu Sfântul Mir se sfinţeşte şi Sfântul Antimis care simbolizează punerea în mormânt a Domnului. Iar mirungerea celor ce s-au botezat în taina Morţii şi Învierii Domnului se face tot cu Sfântul Mir. Aşadar, Biserica a învăţat de la Maria, sora lui Lazăr, să arate preţuire mare faţă de Hristos prin folosirea în cultul ei a Sfântului şi Marelui Mir compus din aromate de mare preţ. În plus, mireasma deosebită a mirului de mare preţ simbolizează şi prezenţa Duhului Sfânt în omul credincios. În acest sens, sfintele moaşte ale sfinţilor au parfumul mirului de nard. După cum harul Duhului Sfânt era prezent în trupul lui Hristos în mormânt şi nu L-a lăsat să putrezească, tot aşa harul Duhului Sfânt pecetluieşte pe unii dintre sfinţi cu nestricăciunea osemintelor şi cu parfumul minunat al prezenţei lui în omul duhovnicesc, care a trăit în sfinţenie potrivit Evangheliei lui Hristos.

Mirul de mare preţ - simbol al frumuseţii Bisericii

Toate veşmintele de mare preţ, toate vasele sfinte, toate picturile frumoase, toate Bisericile care se aduc ofrandă întru pomenirea şi cinstirea Mântuitorului Iisus Hristos, ca recunoştinţă sau mulţumire adusă Lui, sunt mir de mare preţ. Asemenea Mariei, sora lui Lazăr, Biserica aduce ofrandă lui Hristos Cel Răstignit şi Înviat ceea ce ea are frumos şi de mare preţ.

Însă, la darurile pe care le aduc credincioşii în Biserică, trebuie să adăugăm darul cel mai de preţ al miresmei credinţei ortodoxe, al rugăciunii şi al faptelor bune. Mirul de mare preţ este sufletul drept-credincios şi sufletul curăţit de păcate. Sufletul nostru curăţit de păcate şi luminat de fapte bune se dăruieşte lui Hristos ca mir de mare preţ. Viaţa păcătoasă este urât mirositoare, dar pocăinţa şi eliberarea de patimi păcătoase transformă viaţa omului în miros duhovnicesc de bună mireasmă. Acest mir de mare preţ al sufletului curăţit şi sfinţit se dobândeşte prin toate nevoinţele Postului Mare, prin împărtăşirea cu Sfintele Taine şi prin milostenie. Să ne ajute Bunul Dumnezeu ca şi noi, în această ultimă săptămână înainte de sărbătoarea Învierii, să aducem ca mir de mare preţ florile harului crescute în sufletul nostru, prin postul către Înviere spre slava Mântuitorului Hristos şi spre mântuirea noastră.

Primul înţeles al Intrării în Ierusalim a Mântuitorului este acela de biruinţă asupra morţii lui Lazăr şi, deci, preînchipuire a învierii de obşte, după cum se spune în troparul sărbătorii. Evanghelia după Sfântul Ioan relatează pe larg învierea lui Lazăr, prietenul Mântuitorului Iisus Hristos şi fratele surorilor Marta şi Maria din Betania.

Când mulţi dintre iudei au văzut că Iisus a înviat un mort intrat în descompunere de patru zile, au părăsit pe cărturari şi pe farisei, pe învăţătorii lor tradiţionali, şi au crezut în Iisus şi în puterea Lui dumnezeiască. Acesta este motivul principal pentru care mulţimile au venit în Betania, să vadă pe Iisus, dar şi pe Lazăr, prietenul Său, înviat.

Mulţimile se adunaseră la Ierusalim pentru a serba Paştile iudaice, iar din Ierusalim au mers în Betania să vadă pe Lazăr, cel ce murise, dar acum era viu. Însă, pe cât se bucura mulţimea oamenilor simpli, pe atât se tulburau şi se întristau mai-marii cărturarilor şi fariseilor, plini de invidie, pentru că iubirea şi admiraţia mulţimilor faţă de Iisus creşteau cu fiecare minune, cu fiecare vindecare şi, mai ales acum, cu învierea din morţi a prietenului său Lazăr din Betania. Astfel, iudeii s-au împărţit în două: unii care credeau în Iisus şi alţii care nu credeau în Iisus; unii care-L iubeau pe Iisus, iar alţii care-L invidiau şi-L duşmăneau. Evanghelia ne spune că atunci au hotărât mai-marii cărturarilor şi fariseilor să-L omoare nu numai pe Iisus, ci şi pe Lazăr, pentru că Lazăr cel înviat din morţi era mărturia evidentă a puterii dumnezeieşti a lui Iisus Hristos. Nu numai învăţătura Lui era minunată, ci şi puterea Lui dumnezeiască, dătătoare de viaţă. Hristos, Cel ce S-a numit pe Sine "Învierea şi Viaţa" (Ioan 11, 25), este biruitor asupra morţii. Intrarea Sa în Ierusalim are două înţelesuri: o biruinţă asupra morţii lui Lazăr, dar şi o anticipare a biruinţei asupra propriei Sale morţi. Mântuitorul Hristos nu numai că înviază pe Lazăr, dar, peste puţin timp, Îşi înviază propria Sa umanitate, propriul Său trup din mormânt, iar prin aceasta El arată definitiv că este Dumnezeu-Omul. Moartea spre care merge El, deşi este o crimă organizată de autorităţile politice împreună cu cele religioase, este prezentată de Sfântul Evanghelist Ioan ca o jertfă de bunăvoie. Mântuitorul Iisus Hristos spune: "Eu Îmi pun sufletul, ca iarăşi să-l iau. Nimeni nu-l ia de la Mine, ci Eu de la Mine Însumi îl pun. Putere am Eu ca să-l pun şi putere am iarăşi să-l iau. Această poruncă am primit-o de la Tatăl Meu" (Ioan 10, 17-18). În acest sens, Biserica vede în intrarea în Ierusalim a Domnului mergerea Sa spre patimă şi spre moarte de bunăvoie. El putea să evite suferinţele şi moartea, dacă-şi distrugea sau elimina adversarii. Dar El a dorit să biruiască prin puterea iubirii Sale care este ascunsă în Cruce şi care se arată ca iubire preaslăvită în Învierea Sa. Acesta este primul înţeles al Intrării Domnului Hristos în Ierusalim: biruinţă asupra morţii lui Lazăr şi anticipare a biruinţei Mântuitorului asupra propriei Sale morţi.

Intrarea Domnului Iisus Hristos în Ierusalimul pământesc este prefigurarea intrării Sale ca om în Ierusalimul ceresc

Aceasta se va realiza prin Învierea şi prin Înălţarea Sa la cer. De aceea în noaptea de Paşti noi cântăm: "Luminează­te, luminează-te, noule Ierusalime...", adică nu Ierusalimul vechi, pământesc, ci noul Ierusalim, ceresc, în care Hristos Domnul intră prin Înviere, pentru că umanitatea Lui nu va mai muri niciodată. Iar Ierusalimul ceresc în care intră Hristos Dumnezeu Cel Răstignit şi Înviat, ca să ne pregătească nouă loc pentru învierea cea de obşte, este acum simbolizat de către Biserică. Cu alte cuvinte, Biserica este icoana Ierusalimului ceresc. Din acest motiv, când sfinţim o Biserică nouă, cântăm: "Luminează-te, luminează-te, noule Ierusalime, că slava Domnului peste tine a strălucit". Intrarea Mântuitorului în Ierusalimul ceresc priveşte deci şi taina Bisericii, prin care noi intrăm, ca să ajungem în casa Tatălui ceresc.

Participarea la viaţa Bisericii este tainic o intrare în Ierusalimul ceresc, întrucât Biserica ne învaţă şi ne ajută să răstignim păcatul din noi prin post, prin pocăinţă, prin rugăciune, prin mărturisirea păcatelor, pentru a pregăti învierea sufletului nostru din moartea păcatului.

Înţelesurile duhovniceşti ale Intrării Domnului în Ierusalim ne cheamă să cerem Mântuitorului Iisus Hristos să ne ajute să biruim şi noi moartea sufletului ca despărţire de Dumnezeu, să biruim tot ce slăbeşte credinţa noastră, să biruim ispita invidiei şi a răutăţii.

Sărbătoarea Intrării Domnului face trecerea de la Postul cel de 40 de zile al Sfintelor Paşti la intrarea în Săptămâna Sfintelor Patimi sau Pătimiri ale lui Hristos, care este o perioadă de pregătire duhovnicească legată mai direct de Taina Crucii şi Învierii Domnului.

Stâlpările, simbolul virtuţilor adunate în timpul Postului Sfintelor Paşti

Duminica Intrării Domnului în Ierusalim este o zi care prevesteşte Învierea lui Hristos, ea este, oarecum, un Paşte anticipat, o arvună a biruinţei asupra morţii, asupra păcatului, asupra răutăţii oamenilor, o biruinţă a iubirii lui Hristos Dumnezeu, iubire mai tare decât orice ură şi invidie, decât orice trădare şi laşitate, decât orice lăcomie de bani şi de putere lumească trecătoare.

De ce purtăm în această zi ramuri de copaci, în special salcie, şi flori? Purtăm în mâini aceste ramuri, în primul rând, ca memorial sau aducere aminte de evenimentul care s-a petrecut cu aproape 2.000 de ani în urmă, când Mântuitorul Iisus Hristos a intrat în Ierusalim, fiind întâmpinat, mai ales de copii, cu stâlpări sau ramuri de finic. Însă purtăm în mâini ramuri de copaci şi flori şi pentru că s-au încheiat cele 40 de zile de post în care am adunat în suflet florile credinţei cultivate prin post şi rugăciune. Vecernia din Vinerea dinaintea Sâmbetei lui Lazăr spune clar în cântările ei că acum s-au împlinit cele 40 de zile de post. Sâmbăta lui Lazăr şi Duminica Floriilor fac, aşadar, trecerea spre o altă săptămână, care nu mai face parte din cele 40 de zile de post, ci este un timp mai sfânt şi mai sfinţitor, pentru că este timpul unei participări mistice sau tainice la Sfintele şi Mântuitoarele Patimi ale lui Hristos, ca noi să ne despătimim de patimile rele sau păcătoase din firea omenească, patimi care au pricinuit răstignirea şi moartea lui Hristos. În acest sens, florile pe care le purtăm în mână în Duminica Floriilor reprezintă florile virtuţilor adunate în timpul postului: lumina rugăciunii, smerenia postirii, bunătatea inimii milostive şi darnice, curăţia minţii dobândită prin pocăinţă, sfinţirea sufletului şi trupului dobândită prin spovedanie şi prin împărtăşire mai deasă, pe scurt florile iubirii sfinte faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni. Acestea sunt florile cultivate în timpul Postului, pe care le aducem noi ca daruri cultivate în ogorul sfânt al Bisericii dreptmăritoare.

Să ne ajute Bunul Dumnezeu ca şi noi, care purtăm în mâini ramuri de salcie (întrucât salcia se arată a fi cel mai smerit dintre copaci, deoarece îşi pleacă permanent înaintea Domnului crengile sale), să ne smerim şi să primim cu evlavie pe Mântuitorul Iisus Hristos, Care intră acum nu numai în Ierusalimul pământesc, ca odinioară, ci şi în sufletul nostru şi în casa noastră, dacă Îl primim cu multă credinţă, spre bucuria Lui şi mântuirea noastră. Amin!



Articol postat de: Radu Bogoevici • Data: 14 aprilie 2011 • Vizualizări: 1716