Prima paginăBibliotecaAutoriCăutare
Apa cea vie este harul mântuitor care adună popoarele în Biserică
Duminica a V-a după Paşti (a Samarinencii)
Învăţătura centrală a Sfintei Evanghelii din Duminica a V-a după Sfintele Paşti, numită şi Duminica Femeii Samarinence, este faptul că Mântuitorul Iisus Hristos dăruieşte lumii harul mântuitor, numit "apa cea vie". De asemenea, Evanghelia ne mai descoperă trei adevăruri deosebite cu o semnificaţie profundă pentru viaţa noastră. În primul rând, Mântuitorul Iisus Hristos schimbă mentalităţi ostile în atitudini paşnice. În al doilea rând, schimbă viaţa omului păcătos într-o viaţă duhovnicească nouă. Şi în al treilea rând, cheamă la mântuire pe toţi oamenii, indiferent de religie şi de etnie. Îi cheamă să creadă în El şi să dobândească viaţa veşnică.

Mântuitorul Iisus Hristos, iudeul care nu ocoleşte Samaria, ci intră în dialog cu samarinenii, pentru a le binevesti adevărata credinţă

Este cunoscut faptul că între iudei şi samarineni erau multe bariere mentale de ordin religios şi cultural, astfel încât între ei domnea o duşmănie veche. Se dispreţuiau reciproc şi se evitau reciproc. Samarinenii, ca şi ţinutul lor, erau socotiţi de către iudei ca fiind spurcaţi. Nici un iudeu nu se apropia de vreun samarinean, nu-i vorbea, nu lua vreodată ceva din mâna lui. Ca să evite orice fel de întâlnire cu samarinenii, iudeii care mergeau în Galileea ocoleau Samaria. De ce? Pentru că în timpul invaziei asiro-babiloniene, samarinenii s-au amestecat cu invadatorii, stricându-şi astfel rânduielile religioase, socotite sacre pentru fiii lui Israel. În loc să considere Ierusalimul şi templul din Ierusalim ca fiind centrul închinării la adevăratul şi unicul Dumnezeu, samarinenii şi-au construit un templu propriu, pe muntele Garizim, unde se închinau lui Iahve, dar şi unor idoli asiro-babilonieni. Pentru iudei, acest comportament era considerat erezie şi decădere religioasă. În principal, samarinenii nu respectau cele mai importante din poruncile Vechiului Testament, şi anume: "Să nu-ţi faci chip cioplit…" (Ieşire 20, 4; Deuteronom 5, 8), şi "Să nu mergeţi după alţi dumnezei, după dumnezeii popoarelor care se vor afla împrejurul vostru" (Deuteronom 6, 14). Din această cauză, samarinenii erau consideraţi de iudei ca fiind trădători şi rătăciţi adică, având o credinţă pervertită prin influenţe păgâne.

Însă Mântuitorul Iisus Hristos este iudeul care nu ocoleşte Samaria. Mai mult, El vorbeşte cu o femeie din Samaria, rupând astfel, prin dialog, barierele mentale ale ostilităţii, create de diferenţele religioase şi culturale. El trece peste complexul superiorităţii iudeilor faţă de samarineni şi peste complexul inferiorităţii samarinenilor faţă de iudei. Iar faţă de această femeie, deşi de alt neam şi de credinţă religioasă diferită, manifestă respect, întrucât şi ea este o fiinţă umană creată după chipul lui Dumnezeu şi chemată la mântuire. Astfel, se vede că Evanghelia Mântuitorului Iisus Hristos nu este destinată numai evreilor, ci tuturor popoarelor. Prin ruperea barierelor mentale şi prin vindecarea celor ce suferă de complexul de superioritate, Mântuitorul Iisus Hristos prefigurează deja taina Bisericii Sale care se va constitui nu numai din iudei, ci şi din alte etnii, adică din toate popoarele care vor crede în El.

Faptul că Mântuitorul Iisus Hristos vorbeşte cu o femeie samarineancă reprezintă demolarea unei alte bariere mentale, şi anume complexul superiorităţii bărbatului faţă de femeie. În lumea antică păgână, femeia era considerată ca fiind doar un obiect util. Deşi în societatea iudaică veche femeia se bucura de o anumită consideraţie, totuşi exista o mare diferenţă de valoare între bărbat şi femeie, încât nu se putea spune că femeia este egală cu bărbatul în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor. Însă, prin însăşi convorbirea teologică a lui Iisus cu o femeie păcătoasă, de alt neam şi de credinţă diferită, El cheamă la sfinţenie şi mântuire nu numai bărbaţii, ci şi femeile.

Iisus Hristos este izvorul harului mântuitor numit şi "apa cea vie", care se dăruieşte oamenilor în Biserică prin lucrarea Duhului Sfânt

Iisus spune femeii din Samaria, la fântâna lui Iacov, aproape de cetatea Sichem sau oraşul Sihar: "Dacă ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice: Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El, şi ţi-ar fi dat apă vie" (Ioan 4, 10). Aşadar, Iisus Hristos nu este doar tămăduitor sau vindecător de boli, ci El este Izvorul harului şi al adevărului mântuitor sau dătător de viaţă (cf. Ioan 1, 17). Sfântul Apostol Pavel numeşte har lucrarea mântuitoare a lui Hristos. De aceea el salută pe creştinii din Corint cu această binecuvântare: "Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi"! (II Corinteni 13, 13), binecuvântare preluată de Biserică în Sfânta Liturghie.

Aşadar, harul pe care ni-l descoperă şi ni-l dăruieşte Hristos Domnul conţine în el dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh. Harul este însăşi iubirea Preasfintei Treimi împărtăşită oamenilor de către Mântuitorul Iisus Hristos Cel înviat din morţi şi înălţat la ceruri, prin Duhul Sfânt Care coboară în lume pentru a uni pe oameni duhovniceşte cu Hristos Cel preaslăvit şi pentru a dărui oamenilor credincioşi viaţă veşnică.

"Apa cea vie" este harul care vindecă pe om de păcat şi îi sfinţeşte viaţa

În convorbirea Sa cu femeia samarineancă, Iisus porneşte de la apa obişnuită pe care o bea omul zilnic pentru a-şi întreţine viaţa trecătoare a trupului. Însă repede Mântuitorul Iisus trece de la apa care are izvorul ei în pământ la o altă apă, şi anume la apa care-şi are izvorul în ceruri, la apa cea vie, care este harul lui Dumnezeu. El îi spune femeii samarinence: "Dacă ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice: Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El, şi ţi-ar fi dat apă vie" (Ioan 4, 10).

Când femeia şi-a dat seama că Iisus vorbeşte de altă apă decât apa obişnuită care astâmpără setea trupului pentru o vreme, I-a zis: "Doamne, dă-mi această apă ca să nu mai însetez, nici să mai vin aici să scot" (Ioan 4, 15). Dar Hristos Domnul trece îndată pe un alt plan al dialogului, şi anume la starea tulbure a vieţii personale intime sau afective a femeii samarinence. El îi spune acesteia: "Mergi şi cheamă pe bărbatul tău şi vino aici", iar ea, surprinsă de aceste cuvinte, zice: "Nu am bărbat", iar Mântuitorul îi spune: "Bine ai zis că nu ai bărbat, căci cinci bărbaţi ai avut, şi cel pe care îl ai acum nu-ţi este bărbat" (Ioan 4, 16-18). Deci, foarte discret, cu tact pastoral, fără să-i reproşeze că este imorală, fără să o umilească, Mântuitorul Iisus Hristos arată totuşi acestei femei că El cunoaşte viaţa sa ascunsă păcătoasă, nestatornică în iubire, şi că numai "apa cea vie" sau harul o vindecă de păcate şi îi schimbă viaţa transformând dorinţa ei de fericire trecătoare, momentană şi fragmentată, în dorinţă de iubire statornică şi de fericire veşnică. În clipa aceea, femeia samarineancă şi-a dat seama că în faţa ei se află un profet sau prooroc, care are în el harul lui Dumnezeu şi cunoaşte viaţa omului, adică starea sufletului şi faptele lui. Îndată femeia a lăsat găleata jos lângă fântână şi a alergat în cetate, iar acolo în cetate a spus tuturor: Iată, am întâlnit un prooroc, pe Mesia, pe Care îl aşteaptă iudeii şi pe Care îl aşteptăm şi noi, samarinenii. Auzind aceste cuvinte, locuitorii cetăţii au devenit foarte atenţi şi curioşi, întrucât femeia le-a spus şi că El cunoaşte toată viaţa ei. În realitate, Mântuitorul nu i-a spus femeii toate câte a făcut, ci i-a spus doar că a avut cinci bărbaţi, iar cel pe care îl are acum nu este soţul ei legitim. În scurt timp, o mulţime de oameni a ieşit din cetate şi a venit la Iisus ca să-L vadă. Apoi ei L-au invitat pe Iisus să intre în cetatea lor. Evanghelia ne spune că Iisus Domnul a rămas în cetate timp de două zile. Unii Sfinţi Părinţi ai Bisericii interpretează cele două zile ca fiind zile în care Iisus a predicat, în formă concentrată, Vechiul şi Noul Testament, sau a învăţat pe samarineni cele două porunci ale iubirii, adică iubirea faţă de Dumnezeu şi iubirea faţă de semeni. Drept urmare, mulţi samarineni au crezut în El. Astfel Iisus a făcut, dintr-o femeie păcătoasă, o mărturisitoare a adevărului că El este Mesia şi o misionară a lucrării Sale mântuitoare. Totodată, femeia samarineancă prefigurează neamurile păgâne care vor crede în Hristos şi vor intra în Biserica Lui.

Adevărata închinare adusă lui Dumnezeu în templul din Ierusalim se va muta în dreapta credinţă mărturisită şi celebrată în bisericile din toată lumea

În Evanghelia de astăzi, Hristos-Domnul vorbeşte cu femeia samarineană şi despre adevărata închinare adusă lui Dumnezeu, afirmând că adevăraţii închinători ai Tatălui sunt închinătorii "în duh şi în adevăr", adică în stare de rugăciune şi de credinţă adevărată care aduc rod de viaţă sfântă şi fapte bune. Duhul şi adevărul înseamnă aici viaţă de comuniune a omului cu Dumnezeu, realizată prin rugăciune luminată de Duhul Sfânt şi prin mărturisirea dreptei credinţe în Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos.

Faptul că adevăraţii închinători ai Tatălui sunt închinătorii "în duh şi în adevăr" înseamnă şi că ei sunt închinători ai Preasfintei Treimi, deoarece Duhul Sfânt îndeamnă şi ajută deplin pe om să se roage lui Dumnezeu Tatăl şi să mărturisească pe Fiul Său, Iisus Hristos, prin Care au venit în lume harul şi adevărul (cf. Ioan 1, 17) deoarece El este "Calea, Adevărul şi Viaţa" (Ioan 14, 6).

Sfântul Grigorie Palama spunea că rugăciunea este lucrarea lui Dumnezeu în om, prin care se stabileşte legătura de iubire între om şi Dumnezeu.

Deci rugăciunea nu este doar o lucrare omenească îndreptată spre Dumnezeu, ci rugăciunea este şi lucrarea lui Dumnezeu în om. În acest sens, Sfântul Apostol Pavel, din care se inspiră Sfântul Grigorie Palama, ne spune că noi nu ştim să ne rugăm cu adevărat, dar "Duhul Sfânt Se roagă pentru noi cu suspine negrăite" (Romani 8, 26) şi ne învaţă să spunem Avva, adică Părinte! Aşadar, fiecare om, când este predispus să se roage, are deja în el chemarea tainică a Duhului Sfânt, Căruia îi răspunde. Deci Duhul Sfânt ne cheamă permanent la rugăciune, iar când săvârşim rugăciunea ne aflăm împreună lucrători cu Duhul Sfânt. De aceea, trebuie să mulţumim lui Dumnezeu pentru darul rugăciunii, ca fiind darul prezenţei Duhului Sfânt în noi, Care ne îndeamnă să ne rugăm. Aşadar, rugăciunea adevărată este aceea prin care Duhul Sfânt ne îndreaptă spre Dumnezeu Tatăl şi ne pune în starea de fii duhovniceşti ai Tatălui ceresc, ca urmare a credinţei noastre în Fiul Său, Iisus Hristos.

Mântuitorul Iisus Hristos precizează că adevărata credinţă va fi una spirituală şi universală. În acest sens, El a prevestit vremea în care iudeii nu se vor mai închina în templul din Ierusalim, nici samarinenii în templul din muntele lor Garizim, ci se vor închina lui Dumnezeu pretutindeni. De fapt, nu contează atât de mult locul de închinare, cât contează starea în care oamenii mărturisesc şi trăiesc credinţa cea adevărată în iubirea lui Dumnezeu Tatăl, în adevărul vieţii veşnice descoperit de Fiul Său, Iisus Hristos, şi în lucrarea sfinţitoare a Duhului Sfânt. Cu alte cuvinte, templul din Ierusalim era o preînchipuire profetică a fiecărei biserici în care este preamărit Tatăl, împreună cu Fiul şi cu Duhul Sfânt, încât fiecare biserică devine un "Ierusalim spiritual", oriunde s-ar afla pe pământ, devine o poartă deschisă spre Ierusalimul ceresc (cf. Apocalipsa 21, 2). De aceea la slujba de sfinţire a unei biserici ortodoxe se cântă: "Luminează-te, luminează-te, noule Ierusalime, că slava Domnului peste tine a răsărit…"

Biserica, locul unde omul primeşte harul mântuitor, "apa cea vie"

În Biserică primim Sfântul Botez în apă şi în Duhul Sfânt, harul înfierii şi arvuna învierii, ne mărturisim păcatele şi primim iertarea lor, învăţăm că fericirea izvorăşte din iubire faţă de Dumnezeu şi de oameni, iar prin Sfintele Taine primim arvuna sau pregustarea vieţii veşnice, mai ales prin Sfânta Euharistie.

Creaţia întreagă, universul sau cosmosul, se sfinţeşte prin Biserică. De aceea, Sfântul Irineu de Lyon recomandă: "Să ne adăpostim în Biserică, să ne adăpostim la pieptul ei, să ne hrănim din Scripturile Domnului deoarece Biserica a fost sădită în lume ca un paradis" (Adv. Haer., V, 20, 2). Duhul Sfânt - Sfinţitorul transformă creaţia în Biserică, întregul univers participând, prin Biserică, la pelerinajul sau mutarea umanităţii "de la moarte la viaţă şi de pe pământ la cer" (Canonul Învierii). De aceea, chiar biserica în sensul de lăcaş de închinare exprimă vocaţia lumii de a deveni biserică, după cum învaţă Sfântul Maxim Mărturisitorul (†662): "Biserica este imaginea desăvârşită a lumii sensibile. Ea are drept cer altarul, iar ca pământ naosul în toată frumuseţea lui. În schimb, lumea este o biserică: ca altar ea are cerul, iar ca naos pământul în toată măreţia lui" 1

Intrând în biserică, credinciosul contemplă taina (misterul) întregului univers, sensul lui ultim: comuniunea lui cu Dumnezeu Creatorul, cu Preasfânta Treime.

În sfârşit, înţelegem şi faptul că Evanghelia de astăzi cheamă credincioşii la pregătire pentru sărbătoarea Înălţării Domnului, deoarece, prin Înălţarea Sa la cer, Hristos Domnul ne cheamă să căutăm apa cea vie, adică viaţa cea veşnică în iubirea Preasfintei Treimi, iar prin Pogorârea Duhului Sfânt, serbată în Duminica a opta după Paşti, El ne dăruieşte apa cea vie, adică harul Duhului Sfânt, spre slava Preasfintei Treimi şi spre a noastră mântuire. Amin!

Note:

1 (Sfântul Maxim Mărturisitorul, Mystagogia, 3, PG 91, 669; citat de Olivier Clément, în Sources, Paris, DDB, 2007, p. 147.)



Articol postat de: Radu Bogoevici • Data: 15 mai 2012 • Vizualizări: 1270