Prima paginăBibliotecaAutoriCăutare
Suferinţă şi credinţă
Radu Mărculescu este un caz unic al rezistenţei noastre anticomuniste. Născut în 1915, din aceeaşi generaţie cu Gabriel Ţepelea, Corneliu Coposu, Neagu Djuvara sau Mihai Şora, el a făcut ani lungi de prizonierat în Uniunea Sovietică. Nu a cedat, iar memoriile sale sunt uluitoare, citite uşor precum un roman, dar dense prin cantitatea de informaţii livrată nouă
Probabil, când a absolvit Facultatea de Litere şi Filosofie, aceasta pe la sfârşitul anilor '30, Radu Mărculescu nu avea nici o idee despre ce o să-l aştepte în viaţă. Mai mult, nici nu-şi închipuia că viaţa o să i se lungească până spre suta de ani. În toamna trecută, când Humanitas i-a lansat noua ediţie a memoriilor, "Pătimiri şi iluminări din captivitatea sovietică", lansarea a fost un adevărat eveniment, beneficiind de participarea lui Neagu Djuvara şi a lui Dan C. Mihăilescu. Îl cunosc pe Radu Mărculescu din urmă cu ani, când venea la suplimentul "Aldine" al "României libere". Un om distins, respectuos, nu ai fi zis că duce în spate o viaţă cutremurătoare. Alţii se laudă pentru cine ştie ce fleac, dar oamenii adevăraţi, legende vii, îşi păstrează modestia şi trec neştiuţi prin faţa noastră.

Rezistenţă prin memorie

A fost luat prizonier la Cotul Donului în toamna lui 1942. Şmecherii s-au descurcat atunci şi au scăpat din încercuirea ruşilor. Regimente întregi însă ale armatei române au căzut în captivitate. Tânărul locotenent Radu Mărculescu a împărtăşit teribila soartă. O săptămână apoi de marş continuu până la prima gară, unde au fost încărcaţi în bou-vagoane. Cine nu a rezistat şi rămânea la coada plutonului era împuşcat de un gealat cât un munte, însoţit de un câine. Acesta lingea sângele împuşcaţilor. A urmat suita de lagăre, unul mai înfricoşător decât altul, Tambov, Oranki, Mihailovo etc. Cum a rezistat? Nu neapărat prin credinţă, ci printr-un psihic foarte puternic, prin capacitatea de-a avea umor şi demnitate. De aici a plecat şi memoria foarte bună. A scăpat de la ruşi în 1951, dar repatriat în 1959 a fost din nou arestat şi a trecut prin furcile Gulagului autohton, de multe ori mai aspru decât cel al celovecilor. După eliberarea din 1964, o vreme a lucrat ca pictor de biserici. În general, ştim că în puşcării au rezistat cei care aveau o pregătire tehnică, firi pragmatice, care făceau faţă situaţiilor-limită. Nu e peste tot valabil. Radu Mărculescu a fost poet, ataşat de lirica lui Arghezi, Blaga, Vasile Voiculescu. Despre primul chiar scrie cu amar când îi constată abdicarea şi pactizarea cu regimul. De asemenea, l-au întristat cedările făcute de Călinescu şi Sadoveanu. În ciuda firii sale sensibile, a dovedit o tărie superioară celor care, teroretic cel puţin, păreau să fie mai pregătiţi în faţa greutăţilor. Nu a înţeles, pe de altă parte, faptul că mulţi camarazi erau dispuşi să se facă "cloşcari", adică să intre în diviziile "Horia, Cloşca şi Crişan" şi "Tudor Vladimirescu", vândute ruşilor. Comentând cu amărăciune prevederile Tratatului de pace de la Paris din februarie 1947, înţelege că speranţe nu prea mai sunt. Dar viaţa a fost biruitoare. Rezistenţă prin memorie şi de aici prin cultură...



Articol postat de: Radu Bogoevici • Data: 22 martie 2011 • Vizualizări: 1320