Prima paginăBibliotecaAutoriCăutare
Magda Isanos, o poetă de altădată
Este o poetă care a murit foarte tânără, la 28 de ani, chiar în 1944, fără să mai apuce din transformările nedorite prin care urma să treacă ţara. Magda Isanos era o fiinţă cu mari deschideri, dar avea şi conştiinţa iminentului sfârşit
Născută în 1916, anul acesta ar fi împlinit 95 de ani. Este aşadar de o seamă cu persoane de anvergura lui Neagu Djuvara şi Mihai Şora. Nu cred însă că ea ar fi vrut să trăiască mult. Ca poet adevărat, căruia prin vocaţie îi este groază de greutatea propriei umbre şi are un simţ remarcabil al umilităţii, Magda Isanos - aşa am perceput-o mereu - este într-un fel corespondentul nostru al marii poete de peste Ocean care a fost Emily Dickinson. Ceva din graţia acesteia din urmă a trecut în arta şi destinul acestei fiinţe. Deşi răpusă de o boală necruţătoare - miocardita -, a fost ca o pasăre, părăsind această lume fără să facă zgomot din cauza propriilor lamentaţii şi revendicări. Pentru ea, poezia în cele mai fericite expresii nu voia să încarce lumea, ci, dimpotrivă, s-o descarce. A avut o atitudine creştină care venea de la sine, şi nu era impusă din afară. Credea, dacă se poate spune aşa, în kenoză, preluând astfel modelul christic, recomandând oamenilor să nu mai fie atât de mult obsedaţi de ei înşişi şi să se ataşeze de ceea ce se află deasupra lor. Aşadar, convingerile ei nu aveau sonoritatea unui comandament exterior, ci intime, neformulate în mod explicit, se înălţau din arderea versurilor ca un fel de fum al jertfei. Nu putem şti care ar fi fost destinul ei de poetă dacă ar fi trăit mai mult. La 28 de ani, orice am spune, destinul, chiar şi al unui artist extrem de fragil, nu este împlinit. Lucru valabil şi pentru Labiş, şi pentru Keats, şi pentru alţi nefericiţi trecuţi din viaţă mult prea repede. Eu unul nu cred că Magda Isanos ar fi putut să intre vreodată în jungla lumii literare, să activeze pe frontul rivalităţilor care de multe ori nu se fac cu arme curate. Dezgustată de ce ar fi urmat, s-ar fi retras într-o tăcere care ar fi orientat-o tot mai mult spre înaltele şi nevăzutele temeiuri ale lumii.

O rara avis

Aş mai vrea să spun că Magda Isanos a fost contemporană cu reprezentanţi de frunte ai avangardismului ca Gelu Naum, C. Tonegaru, Geo Dumitrescu. Tocmai de aceea, poezia ei în epocă a fost o rara avis, care nu se alinia cerinţelor la modă. Citeşti Magda Isanos şi nu mai ai nici o legătură cu tot ceea ce e contorsionat şi şocant. Ea nu a făcut parte din categoria acelora care vor să progreseze. Dimpotrivă, aceasta e părerea mea, ei îi plăcea să ţină lucrurile pe loc, să frâneze rostogolirea, iureşul, delirul care pun stăpânire atât pe oameni, cât şi pe istorie în ansamblu. Nenorocirea a făcut să fie martora războiului şi să vadă cum toată liniştea de până atunci ajunge să se sfărâme ca o statuetă de preţ, călcată în picioare de oameni răi. Şi ea a fost victima istoriei, prefigurând prin moartea ei timpurie un şir lung de sacrificaţi. Uneori, aşa se cuvine să vedem poezia. Nu o simplă performanţă estetică, ci un gest care deschide lumea şi poate anunţa atât distorsiuni, cât şi iluminări. Acesta este şi cazul Magdei Isanos. Ultima editare a avut loc acum 15 ani, într-o ediţie bilingvă, română-franceză, realizată de fiica ei. De atunci linişte. Este o linişte pe care încercăm acum s-o tulburăm în sensul bun al cuvântului.

Dumnezeu

Oamenii bogaţi au făcut icoane,
catapitezme-aurite şi strane,
însă Dumnezeu n-a venit
în locul astfel îngrădit.
Bogaţii stăteau groşi, împovăraţi
şi se uitau la sfinţii frumos îmbrăcaţi.
În vremea asta, Dumnezeu zbura-n copaci,
făcându-i să-nflorească. Fugea la săraci,
cerându-le mămăligă şi ceapă.
Era când câmpie verde, când apă.
Alteori se făcea mic
şi s-ascundea în floarea de finic,
ori s-apuca să crească-n păpuşoaie,
s-ajute furnicile la muşuroaie,
să dea pământului mană şi ploaie.
Avea atâtea de făcut Dumnezeu,
şi oamenii îl plictiseau mereu,
cerând unul pentru altul rău.
Îi auzea strigând: "Pământul meu..."
Îi vedea punând semn de hotar,
ciopârţind, împărţind minunatul dar.
Atunci se supără. Pornea
furtuna.
Cu secetă şi ploaie-ngheţată lovind întruna, se făcea mare
şi-nfricoşat,
ca muntele cu păduri îmbrăcat.
Până venea o pasăre la el.
Codobatura, sau un porumbel,
şi spunea: "Doamne, mi-a căzut puiul jos.
Zi să se facă iară frumos,
să răsară soarele şi să-l găsesc..."
"Facă-se voia ta, sol păsăresc..."
Şi Dumnezeu punea fulgeru-n teacă
şi s-apucă alte lucruri să facă.


Cânt

Cânt ca privighetorile oarbe.
Nu ştiu, eu sorb cântecul sau el mă soarbe.
Atât de sus ne-nălţăm câteodată...
Sufletu-mi arde de-o flacără înfricoşată.
Ca rugul din care a vorbit Dumnezeu,
aşa arde sufletul meu.
Cred în zâne, în sfinţi şi minuni;
prieteni, nu-mi împletiţi cununi.
Cântecul e-n mine ca-n voi tăcerea;
îi bănuiesc uneori puterea,
însă nu ştiu nimic şi mă-nchin smerit
îngerului lângă mine ivit.
Fă-mă să cânt despre oameni şi suferinţi,
şoptesc cu buzele reci, fierbinţi,
despre săraci, despre copii şi foame...
Şi-n mijlocul cereştii mele spaime,
întrezăresc cuvintele de foc,
cu care-ar trebui să creez lumea, s-o pun la loc.
Apoi rămân singură. Nu ştiu nici eu
de ce mi-a vorbit din stufişul aprins Dumnezeu.



Articol postat de: Radu Bogoevici • Data: 20 aprilie 2011 • Vizualizări: 1347