Prima paginăBibliotecaAutoriCăutare
Iţele istoriei: Cuza şi Napoleon al III-lea
Aceste nume pentru noi sunt inseparabile. Fără sprijinul Franţei, Unirea de la 1859 nu ar fi avut loc. Facem uneori prea mult caz de sentimentele noastre naţionale, dar în absenţa unei conjuncturi internaţionale favorabile, România unită ar fi fost şi de atunci încolo, multă vreme, o himeră
Napoleon al III-lea, nepotul de frate al lui Napoleon I Bonaparte, este iubit mai mult de români decât la el acasă. Într-adevăr, cu mici oscilaţii, el a susţinut până la capăt Unirea Principatelor, reuşind să-şi impună voinţa în faţa celorlalte imperii care nu doreau apariţia unui nou stat în Balcani. Un istoric de anvergura lui Lucian Boia a scris o carte "Napoleon III cel neiubit" în care pune în evidenţă într-un capitol special influenţa hotărâtoare a acestuia asupra sorţii principatelor dunărene. În general, majoritatea istoricilor români au reliefat acelaşi aspect. Doar marxiştii închideau ochii în faţa evidenţei. Elogiindu-l prea mult pe Napoleon al III-lea, de la sine înţeles ruşii cădeau în planul doi, deşi faţă de turci şi austrieci, ei au susţinut până la un punct unirea. Dar a descoase contextul internaţional însemna să aduci în discuţie şi alte fapte ale lor de atunci, respectiv răpirea Basarabiei. Din "fraţii" noştri ei ar fi devenit duşmani, afirmaţie sacrilegică în lumea internaţionalismului comunist.

În cartea sa, Lucian Boia arată că "politica naţionalităţilor iniţiată de Napoleon III a cunoscut succese, dar şi eşecuri... în total trei proiecte naţionale s-au materializat în timpul celui de-al Doilea Imperiu, trei state-naţiuni s-au construit în urma unor procese de unificare, Italia, Germania şi România. Dar Italia nu s-a născut decât în parte de comun acord cu Franţa, iar Germania a apărut până la urmă împotriva intereselor sale. Singura reuşită deplină înregistrată în politica europeană a lui Napoleon III a fost România. Îi purtăm şi acum o amintire frumoasă". Acum patru ani, în anul bicentenarului, la Bucureşti s-a dezvelit un bust spre cinstirea sa.

Reconstruirea Europei

Pe vremea aceea, în Franţa, trebuie spus, se manifesta un interes deosebit pentru ţărişoarele noastre. Un hebdomadar foarte apreciat pe atunci, "lâIllustration", publica des articole despre noi. Pe urmă istoricii lor nu prea ne-au mai dat atenţie, dar chiar şi o afirmaţie ulterioară potrivit căreia Napoleon al III-lea a fost naşul noii Românii înseamnă ceva. Categoric, atenţia acordată nouă a intrat într-un plan mai vast de reconstruire a Europei. Franţa avea tot interesul să se revanşeze după ce la 1815 semnase pacea înfrângerii, consecinţă a teribilei aventuri napoleoniane. Pentru a-şi redobândi demnitatea de mare putere avea nevoie de un suflu nou în politica ei internaţională şi de asemenea de noi proiecte. Unirea celor două principate româneşti a fost astfel un proiect al noii politici franceze. Am avut numai de câştigat. Dar realizarea proiectului nu ar fi putut avea loc dacă în contextul vremii nu s-ar fi declanşat Războiul Crimeii. "Marele bolnav" al Europei, Imperiul Otoman, trebuia salvat de Occident pentru a mai păstra o stavilă în faţa expansiunii spre sud a ruşilor. Tot cum spune istoricul citat, "Războiul Crimeii a dus la fuziunea dintre proiectul patrioţilor români şi politica lui Napoleon III". Aveam nevoie de protectoratul francez ca de aer. Înainte de începerea conflagraţiei, Ion C. Brătianu îi scria că unirea principatelor ar echivala cu o cucerire franceză şi atunci armata statului român ar fi armata Franţei. Iar porturile noastre la mare şi la Dunăre, antrepozitele comerţului francez. Era fireşte o exagerare, dar pentru noi, cei de acum, cererea lui Brătianu era ca un ţipăt şi ca o implorare, văzând în Franţa ceea ce până atunci nu avusesem decât sub forma împilării sau a falsei cooperări. Să ne amintim că după Tratatul de la Adrianopole şi odată cu instituirea Regulamentelor Organice presiunea rusească asupra românilor devenise din ce în ce mai mare. Într-adevăr, în ţară sufla vântul modernizării şi în sfârşit după un secol de fanarioţi ne simţeam alţii, liberi şi cu un alt apetit de viaţă. Dar schimbarea nu însemna numai bine. După 1848 ruşii au vrut să ne ocupe cu totul, aşa cum ocupaseră Basarabia, şi poate niciodată din acel moment încolo nu s-ar mai fi vorbit în Europa de România. Dar, înfrânţi în Războiul Crimeii, s-au văzut siliţi să redea Moldovei sudul Basarabiei. Acum intervine rolul lui Napoleon al III-lea. Tentat la un moment dat să le cedeze Austriei pentru a obţine libertatea polonezilor, revine, şi astfel principatele ajung sub garanţia puterilor europene. Împăratul a dat puţin înapoi pentru a nu pierde de tot. În 1857, pentru a le face pe plac englezilor care, ca şi austriecii şi turcii, nu erau de acord cu unirea, a renunţat la ideea unirii depline, preferând doar o formă administrativă de cooperare. De parcă între el şi Cuza exista o înţelegere nescrisă, viitorul domnitor român a plusat şi în acest fel a fost ales domn în ambele principate, dând peste cap socotelile Convenţiei de la Paris din 1857. Dacă în sinea sa Napoleon al III-lea nu ar fi fost de acord cu această lovitură de teatru, probabil că ar fi stimulat o intervenţie europeană împotriva noastră. Care nu a avut loc fiindcă el nu voia. Cuza avea toate motivele să-i scrie împăratului: Sire, România cu armata ei şi resursele ei este la dispoziţia Majestăţii Voastre. Aşa s-a scris istoria. Napoleon a fost zdrobit la 1870 de prusaci, dar în inima noastră este invincibil.



Articol postat de: Radu Bogoevici • Data: 24 ianuarie 2012 • Vizualizări: 1308