Prima paginăBibliotecaAutoriCăutare
Existenţialism creştin: Ileana Mălăncioiu, poeta abisurilor blânde
La 70 de ani, Ileana Mălăncioiu este socotită de mulţi cea mai valoroasă poetă pe care o avem. Dar după cum în poezie ca şi în angelologie nu există sex, nu ar fi greşit dacă am spune, cu toate riscurile decurgând dintr-o asemenea apreciere, că este cel mai valoros poet
În urmă cu doi ani lua premiul "Opera Omnia" acordat de Fundaţia "Anonimul" şi distincţia aceea, spus banal, confirma împlinirea operei, deşi, ne întrebăm, când este o operă cu adevărat împlinită? Ileana Mălăncioiu a parcurs un traseu egal cu sine, fiindcă nu i-au plăcut compromisurile. Când a fost pusă în situaţia de-a pleca dintr-un loc, a făcut aceasta fără să se codească. De aceea, în mod paradoxal, spre deosebire de alţii, cameleonici şi fals contorsionaţi, pe ea nu pare să o fi caracterizat salturile bruşte. Aici se află, cred, secretul unei poezii şi al unei vieţi.

Fără jumătăţi de măsură

Am perceput-o mereu pe Ileana Mălăncioiu ca pe o poetă a abisurilor blânde şi nu a râpelor abrupte. Nu a produs prin ceea ce a scris falii întunecate, dar nici nu a fost o jupiteriană care, bucurându-se prea mult de viaţa de aici, uită sensurile altei lumi. Adevărul este că ea nu a făcut niciodată parte din categoria oamenilor radioşi, cu simţ diplomatic şi agreabilă înţelepciune. Iarăşi, în tandemul Jupiter-Saturn, aparţine celui de-al doilea regat, guvernat de planeta sumbră. Saturniană, Ileana Mălăncioiu nu este o încrâncenată. În schimb, a căutat mereu un sens al echilibrului şi al justiţiei, aceasta într-o lume haotică şi nedreaptă. Dacă instrumentele unei asemenea căutări aparţin poeziei, atunci operaţia a fost mereu extrem de anevoioasă. Poate de aceea din 1990 încoace a folosit şi publicistica în care a făcut dovada unei minţi lucide, cu un simţ acut al discriminării. Pare greu de crezut că o poetă este în stare de judecăţi limpezi, dar a putut să facă aşa ceva tocmai fiindcă nu a văzut niciodată în poezie un mijloc de autoglindire şi de răsfăţ de sine. Din acest motiv poezia, eseistica şi publicistica Ilenei Mălăncioiu merg până mână în mână sau umăr la umăr, toate trei punând în mişcare un destin fără părtiniri şi jumătăţi de măsură.

Vibraţii

Aproape oriunde deschizi cărţile ei de versuri eşti întâmpinat de liniştea omului care ştie. Aceasta nu înseamnă confort dat de certitudini grosolane, ci o anumită tensiune trăită contemplativ, aşa cum la biserică, în timpul Liturghiei, credinciosul nu manifestă curiozităţi intelectuale, ci intră într-un anume ritm care-l înalţă mai presus de orice grimasă dubitativă. Aceasta este, cum spuneam mai sus, poezia abisurilor blânde, inspirată de convingerea că abisul nu este neapărat ceva întunecat şi periculos, ci are calitatea de-a exprima un chip al profunzimii de unde uneori poate să izvorască harul. Mulţi, fie ei chiar teologi şi clerici cu experienţă, uită aceasta. Rup fatal nivelele şi dimensiunile lumii, aşază în antinomii dureroase înaltul şi adâncul, zenitul şi nadirul, neglijează un fapt elementar, acela că energiile lumii sunt întrepătrunse, că există un soare miezonoptic şi stele aprinse în miezul zilei. Poate este meritul unui anume tip de poezie de a pune în evidenţă asemenea uniuni ale contrariilor, aceasta nu doar pentru realizări de ordin estetic, ci - exact ce e mai important - pentru dezlegări ale destinului. Poezia adevărată nu trăieşte doar pe o foaie tip A4, ci îşi repercutează liniile de forţă în viaţa celui care o scrie, sau mai departe, în a celor care trăiesc în apropierea autorului. Doar poeţii mediocri sunt din acest punct de vedere în siguranţă. Pe ei nu-i afectează ceea ce scriu, cu atât mai mult aceasta nu afectează viaţa familiilor lor. De ce? Deoarece mai tot ce fac nu are vibraţie. Dar valoarea autentică a unui poem este determinată tocmai de calitatea sa de-a vibra. Când tu, cititor, nu mai poţi respecta succesiunea cuvintelor, ci pur şi simplu, citind, nu mai citeşti, doar constaţi o prezenţă mai presus de cuvinte, atunci ai de-a face cu poezia mare. Cam aşa ceva am trăit şi trăiesc de fiecare dată când mă confrunt cu ceva special, cum ce este şi cazul de faţă. Pare ciudat că evit să dau vreun citat. Nu dau fiindcă ar fi ca o tăietură, dar nu dintr-un cupon scump de stofă - atunci aş putea - ci din materie vie, ceea ce e cu totul altceva.

Adâncul unor cuvinte...

Ideea unui existenţialism creştin în poezia Ilenei Mălăncioiu mi-a venit relativ recent, citind nişte versuri ale ei scrise de curând în urma, dacă nu mă înşel, a unei călătorii la Ierusalim. Cea care a scris "Urcarea muntelui", volum interzis şi apărut după â89, ştie ce înseamnă ascensiunea invizibilă, escaladarea acelor versanţi duhovniceşti care se pot sfărâma la cea mai mică atingere, dar pe de altă parte, de necrezut, susţin tonajul civilizaţiei. Existenţialismul creştin are particularitatea de-a nu vedea în dogme ceva infailibil, care i-ar face pe discipolii săi triumfalişti. În schimb, pune în evidenţă condiţia precară a omului, înnobilată în acelaşi timp de şansa transfigurării. Nu mai suntem disperaţii autentici de tip camusian, ci fiinţele care pot spune: "Cred, Doamne, ajută necredinţei mele". Infailibilitatea aşadar a dispărut, dar din fericire nici nu mai suntem mânaţi de o necredinţă oarbă care se zbate până la sinucidere. Este un progres, o progresiune în cel mai bun înţeles al duhului care, dacă vrea, le mişcă pe toate. Un asemenea duh - evit, evident, să spun sfânt - am simţit că lucrează şi în poezia doamnei Mălăncioiu, neconstrâns, nestrunit, liber şi paradoxal. Nu coboară din cer sub forma unor limbi de foc, ci urcă din acelaşi abis blând, pe care îl îmblânzeşte prin urcarea sa. Într-o societate canceroasă avem două posibilităţi pentru-a-o vindeca. Bisturiul, dar ne lipseşte mâna chirurgului, şi abisul unor cuvinte...



Articol postat de: Radu Bogoevici • Data: 1 iunie 2011 • Vizualizări: 1192