Prima paginăBibliotecaAutoriCăutare
Cuvânt la Duminica Fiului Risipitor
Dumnezeu totdeauna este gata a ierta şi pe cel mai mare păcătos, dacă îi dă prilej de a fi cruţat, adică dacă vine la pocăinţă. Voiesc să vă arăt cum însuşi Domnul ne asigură şi ne făgăduieşte aceasta, printr-o pildă.
Dumnezeu totdeauna este gata a ierta şi pe cel mai mare păcătos, dacă îi dă prilej de a fi cruţat, adică dacă vine la pocăinţă. Voiesc să vă arăt cum însuşi Domnul ne asigură şi ne făgăduieşte aceasta, printr-o pildă. Au fost doi fraţi care erau moştenitori ai tatălui lor. Unul dintre dânşii a rămas în casă, iar celălalt, care a cheltuit toată moştenirea sa, s-a dus în străinătate, pentru că nu putea suferi ocara sărăciei. Eu vă amintesc această pildă, ca să vedeţi că păcatele noastre se iartă numai dacă deschidem ochii asupra stării noastre. Eu însă zic aceasta, nu spre a face pe cineva uşuratic la minte, ci mai vârtos pentru a feri pe oricine de deznădăjduire, căci deznădăjduirea este încă şi mai rea decât uşurătatea minţii. Fiul cel pierdut este icoana păcătosului. Dar ce a grăit acest fiu, când se afla în cea mai mare ticăloşie? „Întoarce-mă-voi la tatăl meu”, a zis el (Luca 15,18). Tatăl nu-l oprise de a se duce în străinătate, pentru ca el să înveţe, din încercare, cât de norocit era fiul care rămăsese acasă. Adică adeseori Dumnezeu orânduieşte aşa, ca noi, când nu ne folosesc cuvintele, să ne învăţăm şi să ne facem mai cu minte printr-o încercare amară. Aceasta a spus-o însuşi Dumnezeul iudeilor, prin profetul Ieremia. Când profeţii de mii de ori sfătuiseră şi îndemnaseră pe acest popor, iar el nu urma şi nu asculta, Dumnezeu le-a trimis certări şi profetul le-a zis: „Cerceta-te-va viclenia ta, şi răutatea ta te va pedepsi” (Ieremia 2,19). Adică fiindcă ei erau atât de nebuni, încât nu ascultau sfătuirile şi mustrările lui Dumnezeu şi petreceau în păcatele lor, de aceea El i-a predat nenorocirii, pentru ca să se certe şi iarăşi să se învrednicească de Dânsul.

Deci, în acelaşi chip, fiul cel trecut printr-o amară încercare, a învăţat să cunoască cât de rău este a pierde casa părintească, drept pentru care s-a întors înapoi. Iar tatăl n-a pomenit rătăcirea lui, ci l-a primit cu braţele deschise. Pentru ce a făcut el aceasta? Pentru că el era tată al lui, iar nu judecător. De aceea, el a poruncit să se facă sărbătoare de bucurie şi ospăţ, şi toată casa să serbeze şi să se veselească. Ce gândeşti tu? Păcatul oare se răsplăteşte aşa? Nu, nu păcatul, ci reîntoarcerea; nu călcarea de lege, ci îndreptarea.

Iară când fratele cel mare s-a supărat de toate acestea, tatăl l-a liniştit cu cuvintele: „Tu în toată vremea eşti cu mine, acesta însă era pierdut şi s-a aflat, era mort şi a înviat” (Luca 15, 31-32). Cu acestea el vrea să zică: când este vorba de a mântui pe un pierdut, nu este locul de a-i face judecata şi a porni aspră cercetare asupra lui, ci trebuie cineva să fie milostiv şi să ierte. Aceasta este ca la doctor. Când cineva s-a îmbolnăvit din pricina unei vieţi fără rânduială, doctorul nu-i face mustrări în loc de a-i da doctorii, nici nu-l pedepseşte în loc de a-l tămădui. Câtă vreme a fost depărtat de la noi, gândeşte părintele, el a fost lăsat foamei, ruşinii şi celor mai înfricoşate ticăloşii de tot felul. De aceea zice el: „A fost pierdut şi s-a aflat, mort şi a înviat”. El prin aceasta voieşte să zică celuilalt fiu: „Uită-te nu la cele de faţă, ci cumpăneşte mărimea ticăloşiei lui celei de dinainte. Tu ai acum înaintea ta un frate, nu un străin!”. El s-a întors la tatăl, şi acesta nu-şi mai poate aminti cele de dinainte, ci îşi mai aminteşte numai de acele ce îl mişcă la compătimire, la îndurare, la pogorământ şi cruţare. De aceea el şi vorbeşte numai de cele ce pătimise fiul său, nu însă şi de cele ce făcuse el. Nu pomeneşte că acela cheltuise în destrăbălări toată averea sa, ci numai ticăloşia cea înmiită cu care avusese a se lupta.

Cu aceeaşi râvnă, ba chiar cu mai mare, păstorul cel bun a căutat oaia cea pierdută. În pilda cea dinainte, fiul cel rătăcit s-a întors singur; însă păstorul a alergat după oaia cea rătăcită, iar când a aflat-o, a luat-o pe umerii săi şi s-a bucurat pentru dânsa mai mult decât pentru celelalte, care nicicând nu se pierduseră (Luca 15,5). Dar socoteşte cum a adus el îndărăt oaia cea pierdută. El n-a certat-o, nici n-a pedepsit-o, ci a luat-o pe umerii săi şi a adus-o el însuşi la turmă îndărăt.

Deci, ştiind noi că Dumnezeu pe păcătoşii ce se întorc la El nu numai că nu-i respinge, ci îi primeşte tot aşa de prietenos ca şi pe cei drepţi, şi nu numai că nu-i pedepseşte, ci El însuşi umblă după dânşii şi-i caută, şi aflându-i se bucură de ei mai mult decât de cei drepţi; ştiind noi acestea, de suntem păcătoşi, să nu deznădăjduim, iară, pe de altă parte, nici de faptele cele bune ale noastre să nu ne închipuim nimica. Să tremurăm pentru noi, ca nu cumva prin bizuinţă să cădem în păcat; iar dacă am căzut să aducem pocăinţă. Precum am zis de la început, două lucruri ne aruncă în pierzare, adică bizuirea noastră cea falsă, când ne semeţim, şi deznădăjduirea, când am căzut. De aceea, Pavel, spre a-i face atenţi pe cei ce cred a sta neclintiţi, zice: „Celui ce i se pare că stă neclintit, să ia aminte să nu cadă” (I Corinteni 10,12). Iară pentru a scula iarăşi pe cei căzuţi, şi spre a deştepta în ei o râvnă nouă mai mare, scrie el către Corinteni: „Voi plânge pe mulţi (dintre voi), care au păcătuit şi nu s-au pocăit” (II Corinteni 12,21). El socoteşte prin aceasta că aceia care nu s-au pocăit sunt mult mai de jelit decât cei ce au păcătuit.

Aşadar, să nu deznădăjduim, ci să avem nădejde tare la Dumnezeu, să gândim la noianul cel nemăsurat al harului Său şi al iubirii de oameni, să ne scăpăm de conştiinţa cea rea şi, cu toată râvna şi osârdia, să ne sârguim la fapta cea bună, făcând pocăinţă sinceră şi serioasă; pentru ca noi încă de aici să lepădăm toate păcatele cele săvârşite, ca să ne putem înfăţişa la scaunul judecăţii lui Hristos şi să dobândim împărăţia cea cerească, căreia fie ca noi toţi să-i fim părtaşi prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, căruia împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt se cuvine cinstea şi mărirea, acum şi în vecii vecilor! Amin.


Text disponibil sub licența
Domeniu Public

Articol postat de: Alin-Vasile Câmpean • Data: 6 aprilie 2010 • Vizualizări: 1466