Prima paginăBibliotecaAutoriCăutare
Criza fiinţei umane
Sec XXI va fi definit prin binomul „întoarcerea sacrului” versus „dispariţia religiei”. Suntem prea sofisticaţi intelectual pentru a mai crede - „simplu” – în Dumnezeul Scripturii. Creştinismul credinţei profunde a dispărut în exil interior sau propriu-zis. Trebuie să identificăm o a „treia cale”, una de întors acasă.
Ideologiile la modă spun că religia este un atavism, că e incompatibilă cu modernitatea; în cel mai bun caz, i se concede spaţiul privat. Realitatea nu confirmă, totuşi, aceste sloganuri. Religia nu încetează să fie „eine Weltmacht”, o putere mondială. Trebuie să îi contrazicem pe filozofii sfârşitului (sfârşit al istoriei, al Occidentului, al creştinismului) care proclamă „epuizarea”, fără eleganţa de a ne sugera vreo alternativă.

Călcâiul vulnerabil al Europei, pe de altă parte, constă în abandonarea identităţii ei creştine. Procesul constant de secătuire a condus la epuizarea idealurilor. Există un creştinism în afara Europei, dar poate exista o Europă în afara creştinismului? Secularizată excesiv, rămâne un pustiu amnezic, în care umanismul ateu depersonalizează indivizii (il sacro postmoderno – cf., Maximo Introvine).

În absenţa „marelui cod” biblic – veritabil ADN al continentului nostru – europenitatea rămâne un organism nevertebrat, un eşafod butaforic, cel mult, o clădire cu temelii precare. Creştinismul contemporan e definit prin sintagma believing without belonging , credinţă fără aparteneţă religioasă. Sec XXI va fi definit prin binomul „întoarcerea sacrului” versus „dispariţia religiei”.Prea sofisticaţi intelectual pentru a mai crede - „simplu” – în Dumnezeul Scripturii şi prea rudimentari (pe plan spiritual) pentru a admite că simplitatea aceea ne deosebeşte de pietre, rămânem copiii recalcitranţi ai unui Părinte ceresc de care suntem etern legaţi prin fascinaţie, repulsie, iubire şi revoltă. Iisus Hristos a străbătut, în viaţa terestră, stadii lăuntrice similare.

În luptă cu secularizarea, bisericile se apără, ceea ce revine la a spune că nu mai au răgazul pentru a face pastoraţie. Exclusiva lor strategie defensivă le-a cantonat într-o retorică a protestului moral, previzibil şi ineficient. Asemenea naţiunii, dreapta credinţă se „apără” ca o citadelă, prin închiderea porţilor. Reconcilierea inteligentă cu (post)modernitatea, dar nu prin compromisuri formale, ci prin descoperirea omului postmodern ca aproape de Biserică. Astfel, după 2 milenii de civilizaţie creştină, învăţătura lui Hristos este mai necesară şi mai reacţionară ca oricând.

Distrugând Firea, corporatismul distruge şi libertatea noastră, posibilă numai în ordinea Firii. Maşinile, scria MacLuhan, reprezintă extensii ale membrelor noastre, pe care le amplifică dar le şi suplinesc, atrofiindu-le. Libertatea de a te plimba te face mai liber decât libertatea de a circula cu maşina. Bogăţia monetară nu are anotimpuri, fiind sintetic-constantă. E un microclimat care îl fereşte pe posesor de realitate.
Scopul tehnocraţiilor actuale e să te asiste în revolta împotriva realităţii percepută ca limită, să te ajute să te eliberezi de religia, neamul, sexul, înfăţişarea care ţi-au fost hărăzite şi să te inventezi: ca brand. E o evaziune a realităţii, nu o împlinire a ei. Omul poster, fără adâncime, în loc de părtaş al absolutului a devenit un manechin al nimicului. Într-o societate motivată de averi care se fac şi se pierd zilnic, banul devine principiu de individuaţie şi omul o anexă a banilor, o fantezie egolatră pe tema contului din bancă sau a Rolexului de la încheietură. Jose Ortega y Gasset avertiza că o „lume prea plină de posibilităţi produce malformaţii”. Una din „malformaţii” este „omul de masă”, un „animal mulţumit de sine însuşi”, incult şi lipsit de simţul responsabilităţii.

Unii autori (Baudrillard, Douglas şi Isherwood) au remarcat funcţia semiotică a bunurilor de consum. Precum cuvintele pe care le rostim, bunurile (pe care le consumăm) ne pun în raport cu cei din jur. Consumând, abordăm o atitudine, dăm un anumit sens existenţei noastre, ne plasăm într-o anumită poziţie socială. Este un limbaj de semne plate şi echivalente. Individul îşi defineşte identitatea prin adoptarea unui „fel de viaţă”, lifestyle, bazat pe materialismul societăţii de consum.

Individul se defineşte pe sine prin acumularea şi consumul de produse. Subiectivitate goală, „specialistul” consumator nu are o personalitate bine definită, doar un stil de viaţă diferit de cel al „mulţimii”. Graniţa dintre eu şi lumea hipnotică a consumului dispare; „omul recent” consumă pentru a-şi manifesta „anticonformismul” şi autonomia individuală. „Consum, deci exist!”Cât de împlinită rămâne o viaţă „personală” „construită” din obiecte, imagini şi simboluri „prefabricate”, în afara Celuilalt, a lui Dumnezeu? Cum se va simţi când căruciorul plin de cumpărături va fi singura sa legătură cu lumea şi cu sine însuţi? („delirul achizitoriu” este predominant).

Pe de altă parte, Întruparea Logosului pune încirculaţie o „economie a dăruirii”, a „circulaţiei” persoanelor unice şi a lucrurilor diferenţiate. Relaţia „privilegiată” cu Hristos transformă „schimbul” în „comuniune personală”, situaţie inacceptabilă din punct de vedere comercial. Tranzacţia comercială îl „dezîntrupează” pe om. Supus legilor comerţului, nu te mai raportezi la realitatea concretă a persoanelor şi obiectelor, timpului şi spaţiului, ci la realitatea universală (abstractă) a banului. Tu însuţi devii o abstracţiune. Consumismul este şi el o dezîntrupare.

Scopul final al revoluţiei conexioniste este să transforme sclavii fericiţi în robi reticulari. Individul prins în reţea nu mai este frământat de vreun conflict interior, munca imbecilizantă i-a răpit timpul de reflecţie. Abandonând atât realitatea cât şi transcendentul, omul reticular este înghiţit în ghetoul hiperspecializărilor profesionale.

Oamenii reticulari sunt adaptaţii societăţii hipercomplexe globale. „Sclavul fericit” este omul postmodern dominat de mentalitatea confortului. (Vezi Sclavii fericiţi de Ovidiu Hurduzeu, Ed. Timpul, Iaşi 2005). Întreţinerea unui sclav fericit, branşat la reţelele planetare, este cu mult mai scumpă decât aceea a unui ţăran dintr-o comunitate arhaică. Niciodată preţul plătit (pentru a menţine funcţional un mastodont civilizaţional) nu a fost sacrificarea vieţii pe pământ.

Tehnologiile moderne măresc complexitatea vieţii omului într-o asemenea măsură încât acesta „va capota”, fizic şi psihic, sau, cel mai probabil, va ceda în cea mai mare parte puterea decizională unor entităţi non-umane. Este greu de calculat preţul pe care în va avea de plătit omenirea pentru a acoperi costurile impuse de hipercomplexitatea unei societăţi care şi-a depăşit dimensiunea umană.

Înainte de a secătui resursele naturale şi de energie, înainte de a deşertifica planeta, sclavii fericiţi vor fi fost ei înşişi complet epuizaţi. Firea omenească nu este croită să muncească 10 ore pe zi închisă într-o cuşcă (faimosul „cubicle”), branşată permanent la computer, un robot „multi task”.Cu fiecare ultim model de automobil, cu fiecare „gigabyte” adăugat, cu fiecare nouă funcţie a telefonului celular şi „facilitate” oferită de banci şi de asigurări, existenţa omului se complică în mod inutil. Hipercomplexitatea nu adaugă nimic realului concret. Proliferează, însă, epuizarea realului prin virtualizare. Au secătuit, în acelaşi timp, imaginaţia şi viaţa spirituală. Ne întrebăm retoric: Cât timp gadget-urile electronice vor înlocui liberatatea pierdută şi omul din om?

Hipercomplexitatea a epuizat posibilul prin aglomerare şi masificare, crezând că astfel îl va desfiinţa pe Dumnezeu. Deşi se vrea atotputernică, este fragilă, obsesia securitară îi trădează neliniştile. Cum nu-i croită pe sufletul omului şi nici nu stă în firea lucrurilor, civilizaţia hipercomplexă simte mereu nevoia să se autojustifice.

Societăţile democratice postmoderne nu sunt represive, nu reprimă dorinţele şi aspiraţiile individuale ci, dimpotrivă, le exacerbează. Advertising-ul, ca sistem de propagandă este menit să-l transforme pe individ într-o „maşină doritoare” (Deleuze). Ce-şi doresc tinerii astăzi? „Să se realizeze” – dacă se poate imediat. Gratificare personală instantanee. Odinioară, un tânăr „se realiza” doar după ce înfrunta rezistenţa societăţii; astăzi, împlinirea prin „consum” oferă plăceri imediate, nu cere decât un efort de adaptare.

Chiar şi Papa, simbolul status quo-ului, i-a îndemnat pe tinerii de la începutul mileniului să nu mai fie conformişti: „Dacă doriţi cu toată ardoarea să vă apropiaţi de Dumnezeu, feriţi-vă de mediocritatea şi conformismul atât de răspândite în societatea noastră” (Toronto, 18-28 iulie 2002). Azi tinerii sunt lăsaţi de izbelişte – fără părinţi, fără profesori, fără mentori, fără duhovnici, fără Dumnezeu – „liberi”, în voia soartei şi a amnipulărilor de tot felul. Bibliotecile, bisericile, arta, duhovnicii, maeştrii, tradiţia, natura ne ajută să optăm pentru VIAŢĂ. Din păcate, mulţi dintre noi, chiar şi dintre cei mai tineri, sunt nişte „morţi în viaţă”. Ce ne spune Hristos? „Eu sunt Viaţa”.

Ce predomină, însă? Băncile şi farmaciile, primele simbolul morţii spirituale, celelalte – ale bolii psihice şi trupeşti pe care încercăm în zadar să o remediem prin mijloace chimic. Ce a dispărut? Natura, simbolul vieţii. Atâta timp cât nu devenim un deşert sufletesc, suntem mântuiţi.

Singura teamă e, însă, să nu ne lipsească memoria. Întruparea limitează, sfinţenia stultifică, sfinţenia plictiseşte, aşa ni se spune. Pe de altă parte, itinerariile clasice au fost răvăşite, hărţile pierdute, firul Ariadnei rupt şi încâlcit de un minotaur postmodern. Ce putem fac, deci? Să ne purtăm destinaţia cu noi; să mergem cu Dumnezeu în suflet. Să nu uităm niciodată că, dacă harta realului a dispărut, avem încă icoana lui.

Într-o celebră lucrare din 1922 intitulată Mesure de la France, Drieu la Rochelle scria că nu mai există conservatori din cauză că nu mai există nimic de conservat: „Religia, familia, aristocraţia, toate vechile întrupări ale principiului autorităţii sunt praf şi pulbere.” Creştinismul credinţei profunde a dispărut în exil interior sau propriu-zis. Ce trebuie să ne propunem este identificarea unei a „treia căi”, una de întors acasă.

Bibliografie

Ovidiu Hurduzeu, Mircea Platon, A treia forţă: România profundă, Logos 2008.
Teodor Baconsky, Europa creştină, metoda cut&paste în <>(Seria Boltzmann, vol. III), Humanitas 2007.
Sorin Antohi, Războaie culturale. Idei, intelectuali, spirit public, Polirom 2007.
Jacques Maritain, Omul şi Statul, Ed. Institutului European 2008.
Jean Delumeau, În aşteptarea zorilor. Un creştinism pentru mâine. Polirom 2006.
Anca Manolescu, Europa şi întâlnirea religiilor. Despre pluralismul religios contemporan, Polirom 2005.
Alexandru Paleologu, Moştenirea creştină a Europei, Eikon 2003.


Text disponibil sub licența
Atribuire-Necomercial

Articol postat de: Nichifor Tanase • Data: 9 mai 2010 • Vizualizări: 1008