Prima paginăBibliotecaAutoriCăutare
„Înnoirea”ca deziderat pastoral-misionar în gândirea teologică a Părintelui Profesor Ion Bria
"Înnoire nu înseamnă nici inovaţie ilegitimă, nici concesie în materie de doctrină, nici acomodare de suprafaţă sau de complezenţă (...). Înnoirea nu este un scop în sine, ci slujeşte Biserica în opera ei de actualizare a mântuirii pe plan personal şi al istoriei".
1. Efortul elaborării unei teologii misionar-pastorale specifice şi contextuale. Trebuie să afirmăm încă de la început că Părintele Profesor Ion Bria elaborează o teologie misionară actuală, o teologie misionară adresată marilor cerinţe bisericeşti, sociale şi culturale ale epocii în care el se exprimă. Reflecţiile sale cu referire la teologia misionară a Bisericii îmbrăţişează parcursul istoric al epocii comuniste în România, evenimentele căderii sistemului comunist cu toate consecinţele bisericeşti, culturale şi sociale, provocările ecumenismului şi provocările secularizării şi ale postmodernismului. Întâlnim în opera teologică a Părintelui Bria indicii concrete, numeroase şi valoroase pentru o veritabilă strategie misionară a Bisericii Ortodoxe în general şi a Bisericii Ortodoxe Române în special. Deci, reflecţiile Părintelui Bria în noul mediu creat de prăbuşirea comunismului, nu sunt doar pe tărâm ecumenic, ci şi pastoral misionar. O întrebare legitimă se ridică dupa ce citeşti intervenţiile Părintelui Bria din revistele centrale ale Patriarhiei Române şi nu numai: de ce în România a întârziat atît de mult manifestarea concretă şi viabilă a misiunii Bisericii în societate? Teologia a dat semne concrete în ceea ce priveşte o adevărată strategie misionară a Bisericii în noul context dat de prăbuşirea comunismului nu numai prin opera teologico-misionară a Părintelui Ion Bria, ci şi prin opera teologico-misionară a Părintelui Dumitru Popescu, a Părintelui Bel, a Părintelui Tulcan, a Părintelui Ică jr, să nu vorbim de opera teologică cu o rezonanţă practică serioasă a Mitropolitului Daniel al Moldovei şi a altor teologi români. Deşi există perspective teologice concrete în acest sens, materializate în lucrări teologice de certă valoare, totuşi nu există până în prezent la nivelul întregii Ortodoxii româneşti o strategie viabilă, concret materializată şi extinsă.

2. Înnoirea ca deziderat pastoral-misionar. Dar înainte să vedem ce înţelege Părintele Bria prin înnoire: înnoirea este înţeleasă practic în fixarea de "noi perspective şi instituţii de lucru pastoral, misionar, cultural, social de care are nevoie societatea". Atrage atenţia că: "înnoire nu înseamnă nici inovaţie ilegitimă, nici concesie în materie de doctrină, nici acomodare de suprafaţă sau de complezenţă (...). Înnoirea nu este un scop în sine, ci slujeşte Biserica în opera ei de actualizare a mântuirii pe plan personal şi al istoriei"[1]. Eforturile înnoirii cuprind: a) celebrarea, păstrarea şi transmiterea în memoria colectivă a poporului a evenimentelorşi momentelor din istoria Bisericii şi a neamului românesc ignorate sau ascunse în timpul comunismului; b) necesitatea înfiinţării unui muzeu al creştinismului în România; istoria creştinismului fiind ignorată; c) necesitatea cunoaşterii de către credincioşi a istoriei parohiei lor, a ctitorului şi a pomelnicului ei de referinţă; d) există victime ale secularismului şi ateismului faţă de care Biserica are răspundere imediată; e) formarea creştină a copiilor, integrarea tinerilor în viaţa parohiei, difuzarea Bibliei în rândul laicilor trebuie să fie în atenţia preoţilor; f) necesitatea unei literaturi creştine la îndemâna mamelor, de o iniţiere sistematică a laicilor în doctrina de credinţă şi morală a Bisericii; g) adaptarea pastorală şi misionară este de mare urgenţă; prezenţa scăzută a credincioşilor la Liturghie corelată cu anonimatuldin parohiile urbane implică o misiune atentă; h) anumite grupuri sociale de exemplu romii, aproape că nu au nici un loc în programul preoţilor; i) rezolvarea raporturilor antagonice din parohii prin rugăciune şi ritual de împăcare; j) problema înnoirii învăţământului teologic şi problema raportului Biserică-stat, Biserica având rolul să dezvolte simţul politic al realităţii în rândul credincioşilor decepţionaţi de comunism[2].

Totodată încearcă să răspundă la întrebarea referitoare la prezenţa creştinismului în conştiinţa societăţii de după evenimentele din 1989. În primul rând deplânge faptul că Biserica Ortodoxă nu are o viziune clară asupra realităţii. Adică nu dispune "de un studiu etnografic şi sociologic asupra instituţiilor creştine din România, asupra recepţiei populare a Ortodoxiei, Biserică autohtonă unică, asupra moravurilor şi atitudinilor politice de inspiraţie creştină"[3]. El trasează accentele specifice ale creştinismului românesc relevante în Europa: 1) România este o veche ţară de credinţă creştină; 2) creştinismul ortodox românesc şi-a creat şi păstrat identitatea traversând crize şi dificultăţi insurmontabile; 3) România este o ţară de credinţă, dar şi de cultură, de creaţie şi de artă creştină[5].

Aceste idei prezentate în germen vor fi reluate şi aprofundate mai ale în volumele Ortodoxia în Europa şi Liturghia după Liturghie. Remarcăm o dorinţă arzătoare de a da Bisericii un nou suflu în noul context socio-politic deschis după căderea comunismului. Recarcăm că simţul Părintelui Bria pentru o teologie socială, teologia care de abia acum după mai bine de zece ani teologii români încep să o aprofundeze sistematic. Într-o altă abordare care priveşte misiunea Bisericii în lumea sfârşitului de secol XX, se referă la consecinţele evenimentelor şi schimbărilor istorice pentru credinţa morală şi spiritualitatea creştină, precum şi la exigenţele înnoirii şi la rolul creştinismului în adaptarea oamenilor şi societăţii la noua situaţie politică. Astfel după o introducere privind dualitatea istoriei, relaţia istorie-eternitate şi rezistenţa la nefiinţă, Părintele Bria evidenţiază puterea profetică a Evangheliei, care "ne arată că punctul de rezistenţă al istoriei prezente este tocmai viitorul ei pregătit de Dumnezeu, că valoarea vieţii actuale constă în faptul că Împărăţia s-a împreunat cu umanitatea, că veşnicia a apărut în istorie, că cerul s-a unit cu pământul"[6].

Odată cu evenimentele din 1989, Părintele Bria propune în mod concret schimbarea modalităţilor de a înţelege misiunea Bisericii în lume: "Este nevoie de o schimbare de fond îm teologia şi practica misionară. Ortodocşii au în general o misiologie deficientă, formulată în condiţii de contramisiune, de respingere a Evangheliei ca politică de Stat. Acest fapt a avut repercusiuni asupra predării misiologiei şi formării catehetice a studenţilor în cadrul Facultăţilor de Teologie, în care viitorul preot era superficial educat şi îndrumat să devină evanghelist şi predicator. Or, înnoirea misionară începe cu preotul, cu înţelegerea vocaţiei sale misionare"[7]. În contextul unei eclesiologii euharistice care implică organizarea parohiei ca o comunitate liturgică, deplânge neconcordanţa dintre practica pastorală şi o viziune eclesiologică coerentă şi clară. "Preocupată mai ales cu moralitatea preotului în raporturile sale cu credincioşii şi cu decorarea locaşului de cult (din "liturghisitor" preotul a devenit "bisericaş"), această teologie şi practică pastorală a lăsat pe plan secundar elementele de bază care constituie parohia ca "biserică", după modelul unui trup unit şi coerent. În multe parohii, cele două surse din care se "hrăneşte" orice comunitate creştină, cuvântul predicat şi Taina Împărtăşaniei, au fost ritualizate în aşa măsură încât ele nu mai ajung să vitalizeze direct întreg organismul biserices. Aşa se explică apariţia din când în când, în spaţiul parohial, a unui cerc periferic de credincioşi care se identifică numai parţial cu comunitatea lor. Se ştie că victimele prozelitismului sectar se recrutează din rândul acestor "marginalizaţi", care sunt împinşi pe o pistă falsă din cauza unei vieţi liturgice nesubstanţiale"[8]. Exprimă relaţia strânsă dintre pastorală, misiune, spiritualitate, cult, Taine, credincioşi, preot propunând exercitarea unei atenţii sporite asupra caracterului personal al identităţii creştine şi caracterului de dialog relaţional al cultului şi pastoraţiei, precum şi legăturii particulare din eclesiologia pastorală şi etica socială.

Cauzele ajungerii într-o asemenea situaţie, teologul nostru le identifică nu numai în exteriorul Bisericii, ci şi înlăuntrul ei. El face în acest sens un fel de portret al societăţii şi al raportării precare a preoţilor la misiunea creştină în cadrul ei. "Unii preoţi se simt jenaţi în faţa misiunii lor de adevăraţi evanghelişti. Alţii sunt cuprinşi de o oarecare agitaţie şi un de un fel de escapism. În loc să predice cuvântul mântuirii, ei preferă un apostolat mai uşor. Cercul intereselor lor este limitat de enoriaşii pe care îi cunosc. Rareori îşi întind mâinile către alţii din afară, către cei care rămân pe margini, la necredincioşi, fiindcă o atare misiune incubă muncă asiduă, dialog dificil, instruire solidă şi cere răbdare, smerenie şi seninătate. Astfel, majoritatea nu este atinsă de prezenţa sau mărturia creştinilor. De fapt, în nici o societate n-a fost vreodată misiunea un domeniu uşor de activitate. Trecutul şi prezentul arată aproape aceeaşi atitudine faţă de cuvântul mântuitor al lui Dumnezeu. Refuzul sau abdicarea sunt reacţii comune ale lumii. Şi totuşi, preotul trebuie să muncească într-o astfel de lume, cu timp şi fără timp, ca să mântuiască lumea, fără să o urască şi fără să se retragă din ea descurajat"[9].

Părintele Bria deplânge mutarea accentului în ceea ce priveşte misiunea Bisericii de pe esenţial, pe secundar şi că fenomenul secularizării tinde să fie tratat în mod nediferenţiat, ca sub regimul comunist. Reperele unei societăţi creştine distruse de regimul comunist pot fi refăcute prin convertire personală, schimbarea stilului de viaţă umană, prin renaştere culturală, prin educaţie istorică, prin transformarea structurilor economice şi politice, prin responsabilitate. Dintre clarificările misionare urgente propuse de Părintele Bria în anii imediat următori, după evenimentele din 1989, amintim: a) ce înseamnă apărarea credinţei ortodoxe într-un context ecumenic în care mai multe Biserici fac misiune?; b) în ce măsură afirmarea identităţii creştine este condiţionată sau nu de afirmarea identităţii naţionale, etnice?; c) ce înseamnă "noua evanghelizare" despre care vorbeşte insistent Biserica separată romano-catolică?; d) ce fel de misiune creştină fac grupările şi mişcările religioase care au apărut în România?[10] Foarte multe dintre aceste reflecţii şi interogaţii la care nu întotdeauna se dau şi soluţii vor fi reluate şi reaprofundate de Părintele Bria într-un volum privind locul spiritualităţii ortodoxe române în Europa. Astfel, într-un volum incitant, Părintele Bria prezintă o serie de meditaţii privind locul creştinismuli românesc în Europa de azi, Ortodoxia română, în viziunea teologului nostru, având "o situaţie unică în Europa post-comunistă"[11].

Scopul lucrării este următorul: evidenţierea specificului ortodoxiei româneşti, unică în felul ei prin împletirea spiritului chinoviei (mănăstirea), cu Liturghia (parohia) şi cu apostolatul (comunitatea socială), ortodoxie românească capabilă să ofere un aport propriu la învigorarea şi regenerarea culturii creştine în Europa, unde Ortodoxia a acumulat o întârziere de manifestare nejustificată[12]. Aceasta este ideea generală care animă reflecţiile teologului Ion Bria, care, doreşte un creştinism "dincolo de curtea Bisericii", o Biserică deschisă tinerilor în care tradiţia să fie regenerată printr-un nou avânt pastoral, parohial, prin preoţi vrednici de numele lui Dumnezeu. El trasează accentele majore ale Ortodoxiei vorbind despre semnificaţia Ortodoxiei astăzi, o Ortodoxie care trebuie redescoperită.

3. Înnoirea prin forţa evanghelizatoare şi mărturisitoare a Liturghiei. Conceptului Liturghia după Liturghie, Părintele Bria îi dedică o lucrare întreagă în care tratează despre geneza şi dezvoltarea acestei tipologii; natura dinamică evanghelizatoare a liturghiei şi a cultului; conexiunile sau prelungirea liturghiei inspirată de comuniunea euharistică, problemele misionare şi pastorale în Biserica Ortodoxă Română privite din perspectiva acestei tipologii. Scopul acestui demers este "de a redescoperi semnificaţia primordială a Liturghiei ortodoxe, respectiv- forţa ei evanghelizatoare şi mărturisitoare, care se extinde în toate sferele vieţii creştinului, în comunitatea Bisericii şi în societate"[13]. Dar înainte de definirea exhaustivă a acestui concept, teologul nostru afirmă legătura dintre Biserică şi Liturghie în trei aspecte fundamentale: a) sensul pascal, în Liturghie, Biserica celebrând "ziua Domnului", adică ziua Învierii; b) sensul sacramental, întrucât Euharistia reprezintă semnul sacramentului care este Biserica; c) sensul eshatologic întrucât cina euharistică anticipează eshatologică[14].

Plecând de la dezvoltarea acestor aspecte, Părintele Bria anunţă- într-o epocă comunistă în plină expansiune- proiectul social al Liturghiei, pe care îl "ascunde" sub masca simplei solidarităţi sociale şi de slujire comună. "Prin Liturghie, Ortodoxia a păstrat un echilibru si o unitate nu numai între cuvânt şi sacrament, între misiune şi cult, între istorie şi împărăţia cerească, ci şi între dogmă şi etică, într-o rugăciune şi slujire. Reafirmarea chipului sau statutului liturgic al Bisericii este decisiv pentru vremea noastră, când se caută o coerenţă de tip nou între teologie, spiritualitate şi etică socială. Comuniunea Bisericii, după modelul euharistic este esenţială şi pentru unitatea comunităţii umane. Această "comuniune a sfinţilor" se manifestă nu numai în acte de rugăciune şi de mijlocire, ci şi în fapte de solidaritate socială şi de slujire comună. Astfel se poate vorbi de proiectul social al liturghiei, care nu este altceva decât integrarea creştinilor în marea comuniune umană în spirit de consacrare şi de iubire pentru toţi"[15].

Părintele Bria este preocupat de mărturia creştinilor în lumea contemporană, mărturie care trebuie să se extindă în mod creator şi transfigurator din Biserică spre lume, dinspre Liturghie înspre lumea secularizată, Euharistia fiind considerată taina misionară prin excelenţă. "Liturghia după Liturghie recunoaşte această situaţie complexă, care poate să genereze sentimente de neîncredere în misiunea creştinilor. Ea nu posedă un răspuns universal. Ea vrea să atragă atenţia asupra faptului că poporul liturgic adunat în jurul Evangheliei şi Potirului dispunde de resurse inepuizabile pentru opera lor de misiune şi evanghelizare. Liturghia este o sursă de inspiraţie pentru comuniunea Bisericii locale şi universale, pentru unitatea comunităţii umane în general. Ea ne trimite să devenim nu numai martori-martiri ai lui Hristos răstignit şi înviat, ci şi împreună lucrători cu Dumnezeu în iconomia Sa de a recapitula toată creaţia în Sine aici şi acum. Iată de ce este nevoie de o nouă dialectică între istoria-înţelegerea mântuirii şi concretizarea istorică a Evangheliei, care să dea vieţii umane sensul şi viitorul ei absolut. Astfel Euharistia, ca sacrament al altarului devine taina misionară supremă, deoarece este prin definiţie sacramentul săracului, taina fraţilor şi a surorilor. Prin mişcarea dinamică pe care o generează, noi intrăm într-o vastă unitate, devenim membrii unii altora, responsabili unii pentru alţii. Fiecare dintre noi devine reprezentantul întregii omeniri. Conştiinţa misionară a comunităţii locale creşte şi descreşte cu experienţa realităţii liturgice"[16].

Legat de mărturia creştinilor în lumea contemporană vorbeşte despre slujirea lor în lumea contemporană. În acest context subliniază statutul Bisericii, misiunea şi scopul ei în lume. Aceasta deşi nu formulează legi sociale şi nu impune orânduiri economice, sisteme politice sau ideologice, totuşi are o chemare specială faţă de orice societate în evoluţia ei istorică. Astfel, prezintă diaconia sau sensul etic, uman al credinţei creştine ca umanism al comuniunii şi slujirii reciproce şi posibilităţile înnoirii misiunii Bisericii prin integrarea ei dinamică în societate. În acest demers pastoral-misionar, Apostolatul social primeşte conotaţii bine determinate, încadrându-se organic- în opinia teologului nostru- "la slujirea de totdeauna pe care Biserica a dăruit-o poporului român cu care a format o unitate istorică". Această "coeziune naţională şi socială dintre Biserica Ortodoxă Română şi poporul român constituie o caracteristică a spiritualităţii ortodoxiei române"[17].

Scoate în relief forţa mesajului Evangheliei lui Hristos transmis în lumea contemporană. În acest sens distinge şi analizează elementele esenţiale ale predicii apostolice: 1) Transmiterea sau încredinţarea de către Hristos; 2) Mărturia; 3) Mesajul propovăduirii. După Cincizecime distinge între: 1) Kerygma; 2) Didahia; 3) Omilia. În predica de azi, aceste elemente trebuie să vieze într-un tot unitar: 1) Elementul kerygmatic; 2) Elementul doctrinar, instructiv şi formativ; 3) Elementul exegetic, parenetic şi pastoral. Totodată semnalizează şi pericolele la adresa predicii înţeleasă ca mijloc de misiune a Bisericii în lumea contemporană: 1) Conţinutul şi semnificaţia predicii; 2) Problema terminologiei; 3) Relaţia între cuvânt şi Taine; 4) Semnificaţia predicii pentru viaţa credincioşilor[18].

4. Înnoirea prin exegeza şi transmiterea Tradiţiei în context postmodern. Într-o altă lucrare, Părintele Bria vorbeşte despre exegeza şi transmiterea Tradiţiei care la începutul secolului al XXI-lea înseamnă reidentificarea şi redescoperirea acestei tradiţii. Părintele Bria enumeră câteva din motivele şi exigenţele acestui demers: a) în a doua jumătate a secolului al XX-lea, teologia ortodoxă nu a avut posibilitatea, condiţia de a spune totul despre ea, acceptând să fie descrisă parţial şi chiar fals, precum nici nu a fost în condiţia de a lua atitudine faţă de curentele teologice şi şcolile filosofice apărute în Apus, unele dintre acestea găsind ilustrate în experienţele ortodocşilor orientali; b) în ultimul deceniu s-a ivit o hermeneutică paralelă a Ortodoxiei şi a creştinismului faţă de care ortodocşii nu trebuie să rămână indiferenţi; c) postulatele postmoderniste ale teologiei şi ale eticii în Occident, în special misiologia reformaţilor europeni, sunt întâmpinate cu o credulitate dezarmantă, în timp ce catolicii nu ştiu cum să acomodeze mai bine în spaţiul lor eclesial mişcările harismatice şi de înnoire spirituală; d) reconstrucţia creştinismului ortodox în lumea post-comunistă pe tradiţia care s-a păstrat după decenii de restricţii, are o altă metodă şi strategie, credinţa ortodoxă transculturală şi cultura contextuală nu mai sunt reciproce în mod integral, chiar simfonia politică din trecut, pe care se bazează Biserica naţională, cunoaşte o altă versiune; e) ecumenismul este o noţiune care merită să fie precizată, dar nu pornind de la o eclesiologie gata făcută în secolul al XIX-lea. Paradigma "Biserica nedespărţită" din primul mileniu propusă de ortodocşi trebuie să fie confruntată cu ceea ce e Ortodoxia azi în mod real. Altfel, modelul ortodox pare depăşit[19].

Părintele Bria prezintă o serie de scenarii misionare de transmitere a Tradiţiei în Europa, scenarii care nasc desigur, polarizări şi conflicte. Aceste scenarii sunt: a) reconstrucţia creştinismului în Bisericile Ortodoxe din Europa post-comunistă, pe baza tradiţiilor locale ce au rezistat restricţiilor şi ostilităţilor din perioada regimurilor totalitare; b) dilema reconstrucţiei creştinismului din amalgamul de paradigme şi alternative religioase propriu societăţii postmoderne şi postcreştine din Europa occidentală reformată; c) extinderea orizontală a Bisericii istorice prin cultul instituţilor şi rădăcinilor creştine ale Europei, concepută ca "spaţiu creştin"[20].

Părintele Bria accentuează ideea potrivit căreia la exegeza şi transmiterea Tradiţiei participă tot corpul Bisericii[21], reidendificarea Tradiţiei după modelulu Bisericii apostolice, al Bisericii pre-niceeane fiind fundamentală. Unul dintre programele misionare propuse de teologul nostru este următorul: a) recuperarea creştinismului în forma în care a rezistat restricţiilor şi persecuţiilor de tot felul sub regimul totalitar; b) evanghelizarea "societăţii civile" în formaţie, care, refractară religiei până ieri preferă acum o cultură religioasă de orice origine, sincretistă; c) lansarea învăţământului catehetic şi a instrucţiei creştine organizate pentru copii, tineri şi adulţi, prin filiera parohiilor, a şcolilor publice, a liceelor şi a facultăţilor de teologie; d) sudarea şi integrarea parohiei prin fidelitate faţă de tradiţie, evitând separarea între cei ataşaţi slujbelor bisericeşti parohiale şi cei ce preferă o religiozitate uniformă, după modelul unui ordin religios[22].

Preocupat de destinul credincioşilor ortodocşi într-o lume confuză şi corelat cu această situaţie, de intensificarea misiunii Bisericii şi conştientizarea de către fiecare credincios a implicaţiilor credinţei creştine în viaţa lui, Părintele Profesor face o explicare pe scurt a crezului, a celor 12 articole din crez, sublinind necesitatea accentuării mărturisirii de credinţă aşa cum a fost ea înţeleasă în tradiţia ortodoxă[23].

Note

1. ^ Pr. Prof. Ion Bria, Înnoire, "Biserica Ortodoxă Română", an CX, (1992), nr. 1-3, p. 47. A se vedea şi Curs de Teologie şi practică misionară Ortodoxă, Geneva, 1982, 134 p. În acest curs Părintele Bria doreşte să evidenţieze legătura organică dintre natura Bisericii şi natura misiunii, care coincid în comunitatea liturgică cu dubla ei semnificaţie, de unde îndoita mişcare a parohiei: intrarea liturgică şi ieşirea misionară în lume. De asemenea prezintă teologia şi prectica misionară ortodoxă, explicând terminologia misionară şi trasând exigenţele misiunii, accentuând implicaţiile expresiei "Liturghia după Liturghie". Tot în acest sens prezintă şi viaţa monastică, vorbind despre monahism, misiune, înnoire şi mărturia creştină ecumenică, toate aceste aspecte aplicându-le apoi la situaţia de fapt a Bisericii Ortodoxe Române.
2. ^ Ibidem, pp. 48-49.
3. ^ Idem, Creştinismul românesc în Europa de azi, "Biserica Ortodoxă Română", an CIX, (1991), nr. 4-6, pp. 40-43, aici p. 40.
4. ^ Ibidem, pp. 41-42. Semnalează anumite ameninţări la adresa Bisericii Ortodoxe în contextul lumii în care a scris acest studiu, dând astfel dovadă de o viziune clară asupra evenimentelor cu care Biserica Ortodoxă se confrunta în acele vremuri: indiferenţa intelectualilor faţă de credinţă, prozelitismul antiecumenic, uniatismul cu dublu aspect: naţional şi confesional (p. 43).
5. ^ Idem, Spiritualitate pentru timpul nostru, "Studii Teologice", an XLIV, (1992), nr. 3-4, pp. 3.24, aici p. 11. "Biserica înţelege mai bine acum că are o vocaţie profetică. Pe de o parte, Biserica poartă cu ea o credinţă, adică o viziune unică despre lume, istorie, umanitate. Cu această viziune, ea creează cultură, istorie, spiritualitate. Pe de altă parte, cu spiritul ei profetic trebuie să critice materialul istoric şi tot ce se opune Evangheliei şi drepturilor omului. Ea trebuie să critice chiar clerul şi poporul în situaţii de criză" (p. 12).
6. ^ Ibidem, p. 15.
7. ^ Idem, Ecleziologia pastorală, "Studii Teologice", an XXXI, (1979), nr. 1-4, pp. 316-323, aici p. 316.
8. ^ Idem, Spiritualitate pentru timpul nostru, pp. 15-16.
9. ^ Ibidem, p. 23.
10. ^ Idem, Ortodoxia în Europa. Locul spiritualităţii române, p. 7.
11. ^ Ibidem. Tematica apostolatului social din perspectiva căruia este interpretată teologia cu diversele ei dimensiuni a fost abordată de Părintele Bria de timpuriu (vezi, Coordonate ale teologiei ortodoxe române, "Studii Teologice", an XXV, (1973), nr. 5-6, pp. 318-327).
12. ^ Idem, Liturghia după Liturghie. Misiune apostolică şi mărturie creştină azi. Despre misiunea Bisericii şi mai ales despre centralitatea Euharistiei în cadrul acestei misiuni a se vedea şi La signification missionaire de l'Eucharistie, "S.O.P", 62, (1981), pp. 15-20; Eucharistie et Evanghelisation, (COE, Geneve), nr. 3-4 (1981), pp. 2-6; Dyunamics of Liturgy in Mission, "International Review of Mission", 82 (1993), nr. 327, pp. 317-325. A de vedea şi alte studii care conturează în mod cert viziunea Părintelui Bria despre misiunea Bisericii în lumea contemporană: Unite des chretiens et mission de l-Eglise, "Spiritus" (Paris) 88 (1982), pp. 293-300; Theologie de la mission: themes actuels, questions a approfondir, Service Orthodoxe de Presse, 85 (1984), pp. 17-21; Reflections on Mission Theology and Methodology, "International Review of Mission" 73 (1984), nr. 289, pp. 66-72; Mission and Secularization, "International Review of Mission" 77, (1988), nr. 305, pp. 117-130; Renewal in Mission, "International Review of Mission" 80 (1991), nr. 317, pp. 55-59; Nueva Evangelizacion y Ecumenismo en la Europa del Este, "Renovacion Ecumenica" (Salamanca), nr. 110-111 (1994), pp. 41-47; Ecclesiologie et sociologie. Le defi de l'Europe post-comuniste et l'enseignement social chretien, Editions Universitaires Fribourg, 1994, pp. 69-75; Postmodernism: An Emerging Mission Issue, "International Review of Mission", 86 (1997), nr. 343, pp. 417-423; Regeneration of Christian Mission in Urban Context in Romania, "International Review of Mission", LXXXVI (1976), nr. 343, pp. 475-481; The Orthodox Church in Post-Comunist Eastern Europe, "The Ecumenical Review" vol 50, nr. 2 (1998), pp. 157-163.
13. ^ Idem, Biserica şi Liturghia, pp. 481-491.
14. ^ Ibidem, p. 491.
15. ^ Idem, Liturghia după Liturghie, pp. 229-230.
16. ^ Idem, Slujirea creştină în lumea contemporană, "Mitropolia Moldovei şi Sucevei", an XLV (1969), nr. 3-4, pp. 145-154, aici p. 153.
17. ^ Idem, Slujirea Cuvântului, "Glasul Bisericii", an XXXI (1972), nr. 1-2, pp. 50-59.
18. ^ Idem, Spre plinirea Evangheliei. Dincolo de apărarea Ortodoxiei: exegeza şi transmiterea Tradiţiei, pp. 5-7. Expune aspectele teologice ale "dezvoltării", înnoirii sau adaptării Tradiţiei reflectate în teologia contemporană lui citând din teologii ortodocşi
Georges Florovsky, Basile Krivocheine, Dumitru Stăniloae. De asemenea vorbeşte despre interpretarea Scripturii în contextul Tradiţiei, înfierând pe de o parte, confesiunile şi sectele fundamentaliste care se fixează într-un mod radical pe teoria "sola Scriptura" iar pe de altă parte, tradiţionalismul înţeles ca dogmatism. În ceea ce priveşte termenii de "dezvoltare" şi "adaptare", Părintele Bria explică: "...dezvoltarea nu înseamnă înnoirea sau adaptarea cu orice preţ (...) Adaptarea însă nu trebuie înţeleasă ca o simplă integrare în condiţiile şi structurile specifice unei societăţi, ci ca un proces de păstrare a semnificaţiei mereu înnoite a învăţăturilor creştine, de regăsire a identităţii Bisericii, a vocaţiei şi misiunii ei, în diversele situaţii istorice. Ortodoxia are un deosebit simţ istoric, dar acesta trebuie înţeles în sensul că Tradiţia prezintă o mare putere şi valoare spirituală pentru prezent, pe care Biserica îl slujeşte în forme corespunzătoare" (vezi, Tradiţie şi "dezvoltare" în teologia ortodoxă, "Ortodoxia", an XXV, (1973), nr. 1, pp. 18-38, aici p. 38. Despre acest subiect al Tradiţiei în Ortodoxie a se vedea şi Tradiţia Ortodoxă după Enciclica Patriarhilor Ortodocşi de la 1848, "Ortodoxia", an XIII, (1961), nr. 2, pp. 314-320; Sfânta Scriptură şi Tradiţia. Consideraţii generale, "Studii Teologice", an XXII, (1970), nr. 5-6, pp. 384-405; Renewal of the Tradition through Pastoral Witness, "International Review of Mission", 65 (1976), pp. 182-185.
19. ^ Ibidem, p. 9.
20. ^ Ibidem, p. 143.
21. ^ Idem, Comentariu la Catehismul Ortodox, p. 5.
22. ^ Idem, Mărturisirea de credinţă în tradiţia ortodoxă, "Ortodoxia", an XLIX, (1997), nr. 3-4, pp. 3-20. Mai târziu va scrie Comentariu la Catehismul Ortodox citat deja, prezentând tematic sub forma unor sinteze exegetice şi dogmatice istoria mântuirii şi relevanţa ei pentru omul contemporan.


Text disponibil sub licența
Atribuire-Necomercial
Sursă tipărită: Omagiu Părintelui Prof. Dr. Ion Bria (1928-2002), Ed. Universităţii "Aurel Vlaicu", Arad, 2009.

Articol postat de: Nicolae Codrea • Data: 4 august 2010 • Vizualizări: 986