Prima paginăBibliotecaAutoriCăutare
Mănăstirile în perioada comunistă
Concisă prezentare a represiunii exercitate de guvernarea comunistă postbelică asupra monahismului românesc
În prima jumătate a anului 2000 s-au desfăşurat la Sighet lucrările celei de a VIII-a ediţie a simpozionului referitor la represiunile din perioada dictaturii comuniste, cu care prilej s-au dezbătut diferite aspecte ale perioadei de atunci, inclusiv cel religios. Una dintre expuneri aparţinând lui Cristian Vasile s-a referit la „Autorităţile comuniste şi problema mănăstirilor ortodoxe, în anii ’50”. Reproducem aici textul respectivei expuneri apărut în suplimentul „Aldine” al ziarului „România liberă”, an. IV, nr. 224, sâmbătă 22 iulie 2000, pp. II-III.

La mijlocul anilor ’50, în condiţiile în care măsurile represive anticatolice diminuaseră capacitatea de rezistenţă a cultelor greco-catolic şi romano-catolic, autorităţile comuniste şi-au îndreptat atenţia cu precădere spre mănăstirile ortodoxe, percepute ca principale „focare ale reacţiunii”.

Încă din anul 1948, organele represive îşi intensificaseră acţiunile de supraveghere a mănăstirilor, indiferent cărui cult îi aparţineau. Aceste acţiuni erau legate şi de faptul că, începând din acest an, mai multe organizaţii anticomuniste, între care şi Mişcarea Naţională de Rezistenţă, au găsit un sprijin important în bisericile, mănăstirile şi schiturile din întreaga ţară. De altfel, într-un material informativ al Securităţii din 10 noiembrie 1948, se arată că în România „fiinţează 176 de mănăstiri deservite de 5941 de călugări. Aceste mănăstiri sunt fie situate în oraşe, aproape de biserici, şcoli sau alte locuri publice, ceea ce face supravegherea lor foarte dificilă, fie sunt situate în regiuni izolate care permit adăpostirea unor elemente certate cu legea.

Experienţa democraţiilor populare vecine ca şi experienţa serviciilor noastre de Securitate a dovedit că multe mănăstiri au devenit fie locuri de găzduire ale elementelor legionare sau din rezistenţă, fie depozite clandestine de muniţii. Din această cauză ele constituie obiective pentru acţiunea informativă”.

Securitatea aprecia chiar că în zonele unde numărul mănăstirilor este mai ridicat, activitatea antiguvernamentală este mai acută. Foarte semnificativ este faptul că mănăstirea greco-catolică de la Bixad (jud. Satu Mare) nu a trecut, după simulacrul de unificare religioasă de la 1948, în folosinţa cultului ortodox tocmai pentru că era considerată de Securitate drept centru de rebeliune şi exista temerea că această tradiţie a revoltei împotriva autorităţilor comuniste se va păstra; prin urmare s-a decis desfiinţarea mănăstirii.

În concepţia oficialităţilor, mănăstirile ortodoxe reprezentau un pericol şi pentru faptul că aveau o anumită autonomie, fiind înzestrate cu aşa-numite „instalaţii industriale”: mori, motoare şi dinamuri întrebuinţate la producerea energiei electrice, gatere, ateliere de ţesătorie şi de fierărie etc. Numărul mare de călugări era o altă preocupare a organelor de partid, după cum rezultă din mai multe note informative şi referate ale Securităţii. Aceste materiale consemnează faptul că măsurile adoptate de guvern, precum naţionalizarea şi confiscarea unor terenuri ale mănăstirilor, nu au reuşit să contribuie la scăderea numărului de monahi, întrucât conducerea Bisericii Ortodoxe a creat o nouă bază materială prin utilizarea cooperativelor meşteşugăreşti din mănăstiri.

Într-un referat din 6 octombrie 1958, general-colonelul Alexandru Drăghici semnala următoarele: „anumite elemente aparţinând claselor exploatatoare sau în serviciul acestora, nemaivâzând alte posibilităţi de viaţă, conformă cu concepţia lor, în noua societate, precum şi elemente dezorientate şi bigote din rândurile ţărănimii, s-au îndreptat spre mănăstiri. Folosind acest fenomen, conducerea actuală a Bisericii Ortodoxe, în loc să-i facă faţă cu prudenţă, l-a acceptat, făcând din problema organizării vieţii monahale una din preocupările cele mai de seamă”.

La toate acestea se adaugă şi problema seminariilor monahale, adevărate instituţii de pregătire şi organizare a elitei călugăreşti şi care, potrivit aprecierilor Securităţii, cultivau intens un spirit mistic contrar regimului de democraţie populară. În pofida limitării libertăţii religioase, în anii ’50 numărul călugărilor şi călugăriţelor care frecventau aceste seminarii a crescut la 143 (53 de călugăriţe la mănăstirea Agapia, 70 la Horezu şi 20 de călugări la şcoala de cântăreţi bisericeşti de la Neamţ), faţă de numai 90 în intervalul 1941-1948. Această intensificare a pregătirii în rândul monahilor a dus la o situaţie paradoxală: înviorarea vieţii mănăstireşti într-o perioadă de teroare şi de suprimare a libertăţii de exprimare. Această realitate nu putea fi mult timp tolerată, astfel că din iniţiativa autorităţilor Regulamentul şcolilor de cântăreţi şi al seminariilor a fost modificat, iar secţia monahală de pe lângă seminarul teologic Neamţ a fost desfiinţată. Ultimele măsuri au generat o stare de adâncă îngrijorare, după cum rezultă şi din memoriul adresat patriarhului Justinian şi Sfântului Sinod la 16 septembrie 1956 de un grup de 19 monahi (între aceştia s-au numărat arhimandriţii Benedict Ghiuş, Sofian Boghiu şi protosinghelul Ioasaf Popa).

„Din convorbirile noastre cu unii conducători şi procatoşi ai mănăstirilor de călugări- se spunea în memoriu- am constatat că opinia monahală bărbătească este adânc îngrijorată de desfiinţarea unicei secţii monahale pentru cultivarea monahilor. Această îngrijorare este cu atât mai alarmantă cu cât preoţii monahi şi duhovnicii mănăstirilor se răresc, iar alţii nu pot fi hirotonisiţi decât cu absolvenţa seminarului. Dar nu numai atât, clericii monahi cu pregătire superioară sunt, de asemenea necesari în mănăstirile de maici, în administraţia mănăstirească şi bisericească, la catredralele eparhiale, în învăţământ, precum şi în lucrarea misionară atât de actuală”. În finalul memorialului călugării propuneau reînfiinţarea unei secţii monahale care să funcţioneze pe lângă şcoala de cântăreţi bisericeşti şi seminarul teologic din Curtea de Argeş.

Una dintre explicaţiile încercării de suprimare a seminariilor monahale o oferă chiar Alexandru Drăghici în referatul mai sus amintit: „călugării şi călugăriţele, de astă dată mai bine pregătiţi din punct de vedere dogmatic reuşesc cu mai multă uşurinţă să-şi impună concepţiile lor unui număr însemnat de elemente înapoiate, izbutind să le atragă la mănăstiri”.

Afluxul multor tineri spre aşezământele monahale a reprezentat o altă cauză a ciocnirii dintre mănăstiri şi autorităţi. Dacă în şcoli, licee sau întreprinderi se putea dezlănţui o agresivă propogandă comunistă asupra tinerilor, care să aibă şi succes, în mănăstiri acest „bombardament” ideologic nu-şi atingea ţinta deoarece, conform Securităţii, tinerii de aici se aflau sub influenţa unei educaţii mistice. Cum propagandiştii PMR nu putea opera şi în mănăstiri pentru „a lămuri” şi a dinamiza personalul în sensul dorit de regim, exodul tinerilor spre lumea monahală trebuia oprit. Însă rezolvarea problemei nu era tocmai uşoară deoarece chiar stareţii erau dornici să atragă tinerii „cu putere de muncă, care să poată lucra în ateliere şi să aducă beneficii mănăstirii”.

Organele Securităţii identificau şi o circumstanţă agravantă: „în timpul cât aceşti tineri din mediul sătesc stau în mănăstire- sub pretextul că învaţă meserie- sunt supuşi unei puternice propagande mistice şi legionare, cu timpul fiind determinaţi să rămână definitiv în mănăstiri şi să se călugărească”. Astfel de cazuri erau semnalate la mănăstirea Pasărea, Agafton, Tismana etc. În plus, existau şi călugări ce colindau satele unde erau mai cunoscuţi şi îi îndemnau pe credincioşi să ia calea mănăstirilor. Printre aceşti călugări s-a numărat şi Stelian Mihalache de la mănăstirea Ciolanu, care în decurs de numai 2 ani a convins 20 de tineri din regiunea Hunedoarei să se îndrepte spre viaţa monahală. Nu numai aceşti tineri îşi găseau adăpostul în mănăstiri; intensificarea măsurilor represive i-a determinat pe mulţi dintre cei urmăriţi de Securitate să se refugieze în aşezământele monahale. Din acelaşi referat semnat de Alexandru Drăghici aflăm că stareţul schitului Boureni din raionul Paşcani, Vasile Botorca, i-a găsit între anii 1950-1951 în chilia sa pe soţii Hris, care făceau parte din organizaţia Frontul Patriei, şi pe conducătorul acesteia, Constantin Mahu.

Un caz mai grav se înregistra însă la mănăstirea Tudor Vladimirescu (Vladimireşti), care reprezenta pentru autorităţile represive „un exemplu caracteristic de îmbinare a mai multor forme şi metode de activitate duşmănoasă”, mănăstirea, situată în raionul Lieşti, regiunea Galaţi, era considerată „un centru de răspândire a misticismului religios” în jurul căruia se strângeau mii de credincioşi stăpâniţi de „duşmănie şi nesupunere” faţă de regimul comunist. Iată ce se afirma într-un document al Securităţii despre mănăstirea Tudor Vladimirescu: „cu ocazia pelerinajelor ce se făceau la mănăstire- care uneori luau proporţii de masă- cetăţenii erau îndemnaţi în mod deschis să nu respecte hotărârile Partidului şi Guvernului, să nu dea cotele, să nu intre în Gospodăriile Agricole Colective, urmând prin toate mijloacele să sădească în rândurile acestora neîncrederea în regimul nostru”.

De asemenea, conducerea mănăstirii a acordat un însemnat sprijin moral şi material mai multor persoane urmărite de Securitate. Spre exemplu, în cursul anului 1953, stareţa Veronica Gurău i-a procurat 3 buletine de identitate lui Dumitru Teodosiade, care era căutat de Securitate încă din 1948. Duhovnicul mănăstirii, Silviu Ioan Iovan, era acuzat că l-a ajutat pe Ion Lupeş, „element legionar”, să-şi ascundă identitatea, deşi cunoştea activitatea „teroristă” a acestuia (Ion Lupaş era urmărit pentru incendierea unui post de miliţie şi uciderea a 4 miliţieni). Mai mult, conform Securităţii, în toamna anului 1954, Silviu Iovan l-a dezlegat pe Ion Lupeş de păcate şi l-a încurajat, „arătându-i că ceea ce a făcut nu este păcat că a făcut-o împotriva comunismului”.

Din documentele Securitaţii rezultă că şi călugărul Teodosie Filimon, membru al grupului de rezistenţă Paragină, s-a bucurat de ajutorul ieromonahului Iovan. Sprijinul constant acordat „rezistenţei”, precum şi spiritul anticomunist ce era întreţinut de conducerea mănăstirii au determinat autorităţile să recurgă, în data de 30 martie 1955, la arestarea stareţei Veronica Gurău, a duhovnicului Silviu Iovan şi a călugăriţei Mihaela Iordache. Deşi Securitatea spera ca prin această măsură să înlăture „activitatea duşmănoasă” din mănăstire, precum şi pe principalii „instigatori” împotriva regimului, lucrurile nu au decurs în acest fel. Trecând peste noua conducere a mănăstirii, călugăriţele Ioanida Păcăţeanu, Macrina Popa, Tomaiada Melinte şi altele au constituit un comitet interimar, nerecunoscut de forurile superioare, şi „au început să agite călugăriţele sub diferite forme”.

Probabil după intense presiuni, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 10-12 septembrie 1955 a decis ca maicile şi surorile care erau originare din regiunea Galaţi să fie transferate în regiunile de baştină. De asemenea, un număr de 61 de surori urmau să fie trimise pentru şcolarizare la mănăstirea Bistriţa din regiunea Piteşti. Se dorea, de fapt, suprimarea rezistenţei din mănăstire. După cum constata şi Securitatea, hotărârea Sfântului Sinod „a întâmpinat o puternică rezistenţă din partea călugăriţelor care s-au manifestat deschis că vor părăsi mănăstirea”. Mai mult, călugăriţele au compus cântece anticomuniste dedicate stareţei şi celorlalţi doi arestaţi. Deşi Consistoriul monahal al eparhiei Buzăului a decis la 25 noiembrie 1955 să excludă din cadrul mănăstirii pe călugăriţele protestatare, măicuţele vizate au refuzat să se supună şi au continuat „să instige împotriva regimului”. În luna decembrie a anului 1955 a urmat o altă sfidare: soborul mănăstirii a trimis Sfântului Sinod a scrisoare prin care se solidarizează cu vechea conducere a mănăstirii şi proclamă ruperea tuturor relaţiilor cu Biserica Ortodoxă, părăsind în bloc acest cult. Această decizie a soborului din mănăstire nu era doar un act de nesupunere faţă de autoritatea bisericească, ci reflecta şi o atitudine politică îndreptată împotriva unui regim care încălca în mod flagrant libertatea religioasă, garantată numai formal în textul Constituţiei din 1952 la art. 84.

Deşi în cadrul Patriarhiei au existat persoane care au susţinut cauza mănăstirii, Sfântul Sinod nu a dorit să-şi asume declanşarea unui conflict deschis cu autorităţile comuniste şi a hotărât la 12 ianuarie 1956 desfiinţarea mănăstirii disidente, urmând ca măicuţele să fie trimise la locul lor de domiciliu. În urma acestei măsuri- se consemna într-un referat al Securităţii din 6 februarie 1956- starea de spirit din această mănăstire a devenit şi mai agitată, călugăriţele afirmând că nu vor pleca sub nici o formă, ci numai în cazul în care vor fi ridicate de Miliţie sau Securitate.

În continuare, referatul ne dezvăluie faptul că „toate încercările făcute de autorităţile bisericeşti de a le determina (pe măicuţe) să părăsească mănăstirea au rămas fără rezultate, delegaţii trimişi fiind insultaţi şi izgoniţi de călugăriţe, care cu această ocazie aduc insulte regimului, căutând să agite şi credincioşii care vin în pelerinaj (şi) al căror număr se ridică în zilele de sărbătoare la câteva sute”.

Alarmaţi de soarta acestora, rude ale lor sau ţărani veniţi din satele vecine s-au adunat la mănăstire pentru a o apăra de o posibilă intervenţie în forţă a autorităţilor. Confruntate cu această situaţie, organele Securităţii au elaborat la începutul lunii februarie 1956 un plan minuţios de evacuare a mănăstirii şi de arestare a călugăriţelor catalogate drept „instigatoare”: Ioana Păcăţeanu, Macrina Popa, Tomaida Melinte, Agaftonia Bacău, Marionela Radu, Mitrodora Dinu şi Antonia Stan. După cum rezultă din acest plan, la operaţiunile de evacuare desfăşurate în noaptea de 9 februarie au participat 220 de ofiţeri din trupele MAI, înarmaţi cu pistoale automate. Comanda întregii operaţiuni a fost deţinută de Al. Nicolschi şi de col. P. Aranici, iar cele două eşaloane ale trupelor de intervenţie au fost conduse de căpitanul Tiberiu Eibenschutz şi de lt. colonelul H. Zambeti.

Călugăriţele şi cei ce asigurau paza mănăstirii au fost reţinuţi şi îmbarcaţi în 30 de camioane, urmând a fi „triaţi” ulterior. Călugăriţele din comitetul de conducere au fost arestate şi duse la sediul Regiunii MAI Galaţi, fiind condamnate în cele mai multe cazuri pentru port ilegal de uniformă.

Nu numai mănăstirea Tudor Vladimirescu s-a aflat sub lupa Securităţii. Diferenţa a constat în faptul că în cazul celorlalte aşezăminte monahale s-a optat- cel puţin până în anul 1959- pentru o acţiune mai „blândă”: percheziţii sau doar supraveghere informativă. Se pare că organele Securităţii au întocmit tabele cuprinzându-i pe absolut toţi vieţuitorii din mănăstirile ortodoxe şi atitudinea lor faţă de regimul de „democraţie populară”. În arhivele fostei Securităţi am reuşit să identificăm un astfel de tabel ce se referă la personalul monahal din cadrul mănăstirii Cheia, obiectiv de mare interes pentru organele represive, întrucât aici se afla în domiciliu obligatoriu episcopul Nicolae Popovici, scos din funcţie în anul 1950 din cauza poziţiei sale „naţionaliste şi duşmănoase”. Din tabel rezultă că fostul episcop nu şi-a schimbat prea mult atitudinea, fiind semnalat că „întreţine relaţii cu elemente duşmănoase”. Printre aceste elemente se numără şi călugărul Teoctist Zamfir pe care Securitatea l-a surprins la 11 şi 12 martie 1955 vizitând ambasada americană.

Un alt caz demn de evocat este cel al „Rugului Aprins”, mişcare spirituală care a gravitat în jurul personalităţii ieroschimonahului Daniil, cunoscut mai mult sub numele de Sandu Tudor (...) Discuţiile purtate în cadrul grupului revitalizat şi la care participau arhimandritul Benedict Ghiuş, Valeriu Anania, profesorii Alexandru Mironescu şi Dumitru Stăniloae vor atrage atenţia organelor Securităţii, care apreciau că aceştia „sub masca activităţii religioase de «manifestare a cultului», au organizat o serie de întâlniri secrete la schitul Rarău (regiunea Suceava), mitropolia din Iaşi, mănăstirile Plumbuita şi Antim şi în case particulare, atrăgând în asociaţia clandestină mistico-legionară Rugul Aprins al Maicii Domnului un număr de tineri de la institutele de învăţământ superior din Bucureşti şi Iaşi, cărora le-au făcut educaţie legionară, îndemnându-i să se călugărească şi, din mănăstiri, să continue activitatea legionară (...).

Cazul Rugului Aprins scoate la iveală încă o dată temerea Securităţii că un contact strâns între monahi şi intelectuali sau tineri poate submina propaganda regimului.

Întrucât mănăstirile erau considerate puncte de concentrare a multor „elemente duşmănoase”, încă din toamna anului 1955 organele Ministerului de Interne nu excludeau posibilitatea desfiinţării lor prin preluarea şi trecerea în proprietatea statului a terenurilor, clădirilor şi utilajelor ce aparţineau aşezămintelor monahale. În cele din urmă, s-a recurs la o altă soluţie pentru anihilarea mănăstirilor: intensificarea măsurilor menite să scoată „masele de credincioşi” de sub influenţa mănăstirilor şi limitarea posibilităţilor acestora de a recruta noi călugări. Pentru îndeplinirea acestui obiectiv autorităţile au folosit metode variate: de la arestări la campanii de combatere a misticismului, limitarea producţiei realizate de atelierele mănăstireşti sau introducerea de restricţii la intrarea în monahism.


Text disponibil sub licența
Atribuire
Sursă tipărită: Altarul Banatului, Nr. 7-9/2000, iulie-septembrie, Timișoara, pag. 165-170.

Articol postat de: Radu Bogoevici • Data: 18 noiembrie 2010 • Vizualizări: 1675