Prima paginăBibliotecaAutoriCăutare
Antihristologia radicală a Sfântului Chiril al Ierusalimului
Catehezele rostite de Chiril al Ierusalimului în 348 sunt impregnate de atmosfera de reculegere şi penitenţă prebaptismală. Ele se adresează unui grup de electi, foşti catehumeni, care vreme de opt săptămâni se vor fi supus unei serii de probe specifice iniţierii creştine
Cateheza a cincisprezecea a sfântului Chiril al Ierusalimului constituie o piesă deosebit de interesantă la dosarul „metamorfozelor Antihristului”. Pentru prima dată, din anumite raţiuni pe care le voi analiza în amănunţime, adversarul eschatologic este identificat cu diavolul însuşi, manifestat în lume.

Schiţă de portret

Sfântul Chiril (313/315-387) a rămas în istoria literaturii creştine ca unul dintre cei mai importanţi cateheţi. Principalele etape ale biografiei sale pot fi reconstituite plecând de la informaţiile furnizate de Hieronim, Socrates, Sozomen şi Teodoret al Cyrului. S-a născut la Ierusalim într-o familie de condiţie mijlocie, pe cât se pare. A fost ordonat preot (există indicii cum că ar fi fost călugăr) de către episcopul Maxim, către 343-345. Catehezele datează din anul 348, aşadar din perioada preoţiei, cu toate că această însărcinare ar fi revenit episcopului. Doi ani mai târziu a fost ales episcop al Ierusalimului în locul lui Maxim. Episcopia Ierusalimului depindea juridic de mitropolia Cezareii. Conform mărturiei lui Teodoret alegerea s-a desfăşurat în condiţii paşnice şi legale. Socrates, Sozomen şi Teodoret[1] amintesc însă de anumite manevre mai puţin „ortodoxe” întreprinse de mitropolitul Cezareii, Acaciu, împotriva sau a fostului episcop al Ierusalimului, sau a adevăratului său succesor, Heraclius (ultima versiune transmisă de Hieronim). Foarte repede va izbucni cearta între protejat şi protector. Chiril va admite anumite pretenţii de autonomie administrativă faţă de Cezareea, fapt neacceptat de mitropolit. Acesta va lansa împotriva lui acuzaţia de a fi vândut, pentru hrănirea săracilor, obiectele sacre dăruite bisericii de către împăratul Constantin. Chiril refuză să se supună superiorului său, dar până la urmă, constrâns, cedează şi ia calea exilului. Mai întâi se opreşte la Antiohia, dar după moartea episcopului de aici, Leontios, pleacă spre Tars, unde va fi găzduit de către episcopul Sylvan. Aici intră în contact cu partida homeousiană: Vasile al Ancyrei, Gheorghe al Laodiceii, Eustathios al Sebastei. În septembrie 359 participă la Sinodul de la Seleucia, unde îşi va lua revanşa asupra lui Acaciu, depus ca anomean. Anul următor însă el însuşi va fi condamnat pentru convingeri homeousiene. Va rămâne în exil până la urcarea pe tron a împăratului Iulian. Conflictul cu Acaciu va lua sfârşit o dată cu moartea acestuia din urmă, survenită în 365. Chiril reuşeşte să-l „plaseze” ca succesor al adversarului defunct pe nepotul său Ghelasie, autorul unei Istorii eclesiastice care o continuă pe cea a lui Eusebiu. Între Valens şi Graţian personajul nostru va avea parte de un al treilea exil, cel mai lung şi cel mai dureros (367-378). Va participa la celebrul Sinod de la Constantinopol (381), ca şef al partidei ortodoxe, murind cinci ani mai târziu.

Ca teolog, a migrat între arianism şi antiarianism, trecând şi prin faza intermediară, a homeousianismului[2]. Niciodată însă predicatorul nu foloseşte termenul homoousios în catehezele sale, lăsând în mod deliberat deoparte controversele teologice atunci când se adresează unui public nefamiliarizat cu astfel de subtilităţi.

Sfântul Chiril şi tradiţia catehetică

După Jean Daniélou „Cateheza este transmiterea vie a depozitului credinţei”[3]. Locul ei, ca gen aparte al literaturii creştine, se află între kerygmă şi omilie. Fiind locală şi specializată kerygma are un grad înalt de caducitate. „Ca cel dintâi anunţ al Veştii Bune”, după expresia aceluiaşi Jean Daniélou, ea se adresează necreştinior. Omilia, dimpotrivă, se adresează celor deja botezaţi, având drept scop principal aprofundarea misterului credinţei. Cateheza moşteneşte trăsături de la ambele genuri extreme. Ea are un caracter în acelaşi timp elementar şi complet. Simbolul de credinţă formează coloana vertebrală a unei cateheze. De altminteri acestea au o origine catehetică evidentă. În al doilea rând, cateheza este legată de contextul baptismal şi, prin aceasta, de ideea, fundamentală, a iniţierii creştine. Este vorba despre o iniţiere integrală, la nivel doctrinar, ritualic şi mistagogic (predarea simbolului de credinţă).

Nu este aici locul să facem şi nici măcar să schiţăm un istoric al tradiţiei catehetice. Ajunge doar să spun că cele douăzeci şi patru de cateheze ale Sfântului Chiril marchează un moment de vârf al genului, alături de scrierile din aceeaşi familie cvasicontemporane, ale lui Ambrozie, Augustin, Teodor al Mopsuestiei, Ioan Hrisostomul etc.[4] Instituţia catehetică a fluctuat în primele secole creştine. În perioada apostolică, practic, cateheza echivala cu kerygma. Convertirea lui Pavel ne oferă cel mai bun exemplu. Asta înseamnă că proaspătul creştin trecea fără nici un fel de instrucţie prealabilă de la o religie la alta? Nicidecum. Limitându-ne la cazul sfântului Pavel, nu trebuie să pierdem din vedere faptul că el avea o excelentă instrucţie fariseică, iluminarea de pe drumul Damascului revelându-i-l pe Hristosul despre venirea căruia aflase deja din studiul Bibliei.

Tradiţia apostolică, scriere atribuită lui Hippolit, datată la începutul secolului al III-lea, impune trei ani pregătirii catehumenale (cap. 17). Perioada putea fi scurtată în cazul catehumenilor zeloşi şi bine instruiţi. Raţiunea pentru care Biserica a stabilit un interval atât de lung catehezei trebuie căutată în numeroasele defecţiuni ale creştinilor supuşi persecuţiilor. Un creştin încercat o perioadă mai lungă de timp şi instruit mai serios n-ar fi acceptat să apostazieze foarte uşor. În secolul al IV-lea situaţia se schimbă radical. Primejdia persecuţiilor dispare, mai mult, creştinismul devine, întâi, religie tolerată, în cele din urmă, religie de stat. Schimbarea realităţii sociale atrage după sine şi modificarea mentalităţii. Majoritatea părinţilor îşi înscriu, de mici, copiii la catehumenat, dar refuză să-i boteze până la maturitate. Ajunge să amintim aici cazurile părinţior capadocieni, pentru lumea orientală şi pe cele ale lui Ambrozie şi Augustin, pentru lumea occidentală. Întrucât acordau botezului o importanţă extraordinară, catehumenii îşi amânau botezul până în pragul morţii (botezul „clinic”). În felul acesta catehumenatul se confunda cu însăşi viaţa activă a indivizilor.

Catehumenii beneficiau de o instrucţie sistematică şi puteau participa la liturghia cuvântului. Persoanele adulte provenind din rândul păgânilor (rudes sau accedentes) trebuiau să treacă un examen, în faţa unui „doctor” al comunităţii locale. Acesta îi punea diferite întrebări privitoare la 1) mobilul dorinţei de a deveni creştin; 2) condiţia socială (dacă e sclav sau om liber) ; 3) meseria pe care o practică. Întrebările respective aveau un sens precis, anume, acela de a orienta din capul locului candidatul în direcţia optimă. Candidaţii care exercitau anumite meserii incompatibile cu morala creştină (actori, sculptori de statui de zei păgâni, proxeneţi sau profesori) erau obligaţi fie să renunţe la meserie, fie să renunţe la iniţierea în creştinism. În unele regiuni (de pildă, Africa) examenul de admitere în rândul catehumenilor se încheia printr-un rit cuprinzând signatio (pe frunte), impunerea mâinilor şi însemnarea cu sare. Din acel moment candidaţii deveneau audientes.

Cei care la un moment dat luau hotărârea de a se boteza intrau într-o fază specială, de „instrucţie imediată”, livrată în timpul patruzecimii. Se pare că instituţia catehumenală s-ar afla nu numai la originea Crezului, ci şi la originea postului îndelungat de patruzeci de zile. O instrucţie serioasă necesita un anumit timp, drept pentru care perioada prepascală a suferit o extensiune importantă. În prima duminică din Postul Mare se desfăşura un al doilea examen, înaintea episcopului însuşi, în cursul căruia candidatul trebuia să dea seama - stând desculţ pe o ţesătură de pânză - de comportamentul său din perioada catehumenală. Naşul era adus ca martor principal la acest pios interogatoriu. După examinare episcopul trecea numele candidaţilor admişi într-un Registru, gest cu o semnificaţie profundă, întrucât începând din momentul respectiv ei se puteau considera deja „cetăţeni ai Ierusalimului ceresc”[5]. Tot începând din momenrul respectiv deveneau photizomenoi, „cei ce vor fi iluminaţi”, sau electi („aleşi”), în latină. Ceremonia se încheia cu o procateheză de punere în temă, cu accente mistice şi stimulative.

În Orient perioada cuadragesimală dura opt săptămâni, în Occident, şase. Candidaţii se reuneau în fiecare zi a săptămânii, cu excepţia zilelor de sâmbătă şi duminică, beneficiind de o instrucţie de aproximativ trei ore consecutive. Pe lângă aspectul doctrinar (explicarea Scripturii şi comentarea Crezului), cateheza cuprindea un aspect ritual (punerea mâinior şi exorcisme), precum şi unul spiritual (practicarea rugăciunii şi a postului). Toate la un loc alcătuiesc scenariul integral al iniţierii creştine.

La nivel doctrinar cateheza aşează temeliile credinţei. Explicarea Scripturii acoperea primele cinci săptămâni, după care avea loc traditio symboli, adică, prezentarea de către episcop a principalelor articulaţii ale credinţei creştine. Comentarea Crezului acoperea două săptămâni întregi şi culmina cu ritualul cunoscut sub numele de redditio symboli în duminica floriilor, Crezul era „redat” Bisericii (reprezentată concret de persoana episcopului), adică recitat de către fiecare electus în parte. Ultimul act major dinaintea botezului îl constituie renunţarea solemnă la Satan (apotaxis) şi „legarea” de Iisus (syntaxis). Ceremonia se desfăşura de obicei în noaptea de Sâmbăta Mare.

Pe tot parcursul săptămânii luminate botezaţii asistau, înveşmântaţi în alb, la o altă serie de cateheze, mistagogice, consacrate, acestea, explicării „marilor taine”: botezul şi euharistia. Cinci asemenea omilii mistagogice s-au păstrat şi sub numele lui Chiril, deşi critica modernă le atribuie mai degrabă discipolului şi urmaşului său Ioan. Pentru subiectul nostru însă catehezele mistagogice nu prezintă un interes direct.

Întregul grupaj poate fi descompus în următoarele subsecţiuni:
I. Procateheza: întâmpinarea aleşilor şi stimularea fervorii lor.
II. Cateheze preliminare (1-5); cateheza a 4 - a reprezintă o sinteză a Crezului.
III. Explanatio symboly (6-18); fiecare articol din Crez este explicat pe larg în raport cu câte o lectură din Scriptură. Această secţiune formează nucleul catehezelor sfântului Chiril.
IV. Catehezele mistagogice (19-23), rostite după botez, în săptămâna luminată.
În 348, anul când au fost rostite catehezele respective, Chiril încă nu era episcop. Maxim, grav bolnav, şi-a delegat „adjunctul” pentru această misiune importantă, bizuindu-se pe calităţile sale teologice şi pastorale. Predicile au fost rostite în primul edificiu al marelui complex ridicat de împăratul Constantin pe Golgota.

A cincisprezecea cateheză baptismală

A cincisprezecea cateheză baptismală, „improvizată (schediastheisa) la Ierusalim", are drept temă de reflecţie articolul din Crez referitor la a doua venire a lui Hristos: „Care va veni în slavă să judece vii şi morţii şi a cărui împărăţie nu va avea sfârşit". Pe parcurs articolul respectiv devine mai mult un pretext (ce-i drept, niciodată pierdut din vedere) pentru dezvoltarea unor teme adiacente, precum aceea a domniei Antihristului ori, în ultima parte a omiliei, aceea a veşniciei Împărăţiei lui Hristos, veşnicie contestată de unele voci ale creştinismului contemporan. Ca impresie generală, trebuie să spunem de la bun început că ne aflăm în faţa unui text ingenios orchestrat, construit după un plan prestabilit, ale cărui etape sunt riguros respectate. Momentele de tensiune dramatică au în contrapunct momente de destindere, de jubilaţie şi încurajare. Rolul catehezei este triplu: să educe; să responsabilizeze; să întărească. Chiril se arată un maestru desăvârşit nu numai în arta persuasiunii, dar şi în aceea a „întăririi sufleteşti” (asphaleia). Aşa cum am procedat şi până acum, pentru o mai mare claritate a expunerii şi analizei voi începe cu prezentarea unei scheme generale a textului. Grosso modo se pot distinge următoarele secţiuni:

Introducere/punerea în temă: „cele două veniri ale lui Hristos" (cap. 1-2):
sfârşitul lumii vechi şi începutul lumii noi (cap. 3).

1) Semne ale celei de-a doua Veniri (cap. 4-8)
a) exhortaţie la vigilenţă (cap. 4)
b) diferite semne premergătoare (5-8)

2) Semnul principal; miezul omiliei : venirea Antihristului (cap. 9-18) (mărturii din Matei 24; II Tesaloniceni; Daniel 7)

3) A doua Venire a lui Hristos (19-26)
a) învierea drepţilor şi urcarea la cer a celor drepţi de pe pământ (cap.19)
b) dosar de testimonia despre a doua Venire (Ecclesiast 11,9; 12, 1-6; Matei 24, 30; 25, 6-7; Zaharia 12,12; I Tesaloniceni 4,16; Psalmi 49,3; Daniel 7,9; Isaia 1,8, cap. 20-21)
c) semnul crucii (Matei 27) cap. 22)
d) dublu advertisment: pentru cei credincioşi şi pentru cei necredincioşi (cap. 23)
e) mulţimea de îngeri care-l va însoţi pe Hristos la a doua Venire
f) judecata (cap. 25-26)

4) Despre erezia care neagă veşnicia împărăţiei lui Hristos (cap. 27-32)
a) prezentarea ereziei (cap. 27)
b) confruntarea cu mărturiile Scripturii (Daniel 2, 44; Psalmi 101, 26-28) (cap. 28)
c) falsa exegeză a ereticilor (cap. 29-30)
d) respingerea ereziei (cap. 31-32)

Epilog. Binecuvântarea şi exhortaţia finală; alegerea lui Hristos şi respingerea Antihristului (cap.33)

Analiza mea se va concentra asupra părţilor 1) şi 2). Scenariul celei de-a doua Veniri a lui Hristos, descris sintetic în secţiunea a 3-a, precum şi refutarea ereziei lui Marcel al Ancyrei vor fi lăsate în mod deliberat deoparte. Voi acorda atenţia cuvenită acelor idei din Introducere care au o legătură directă cu instaurarea domniei Antihristului pe pământ.

Două teme importante sunt atinse în Introducere: cele două Veniri ale lui Hristos şi sfârşitul acestei lumi. Pentru a demonstra existenţa unei a doua Veniri a Mântuitorului, Chiril foloseşte simultan argumente teologice şi scripturistice. Primele se pot subordona afirmaţiei de principiu: „Tout ce qui se passe chez notre Seigneur Jesus Christ est double" (panta dipla par atoi Kyrioi hemon Iesou Christou). Este vorba despre 1) cele două naşteri (diple gennesis), una „de la Dumnezeu, înaintea secolelor" şi cealaltă din Fecioara Maria, „la plinirea secolelor"; 2) cele două pogorâri (diplai kathodoi), una foarte discretă, deloc evidentă (asymphanes), petrecută deja, şi cealaltă strălucitoare, evidentă, ostentativă chiar (epiphanes), care va avea loc.

Prima pogorâre a sfârşit cu episodul ruşinos al crucificării; a doua va sfârşi în slavă (doxazomenos). Prima s-a făptuit într-o iesle ordinară; a doua va avea ca decor cerul însuşi, populat de îngeri. Personaj eminamente antinomic Iisus nu poate fi „definit” decât paradoxal: coincidentia oppositorum. „Minusul” din prima lui parusie nu are vreo valoare intrinsecă, ci presemnifică plusul maxim al celei de-a doua parusii. Întâia dată El a venit ca să fie judecat, a doua oară va veni „ca să judece pe cei care l-au judecat".

Acestor argumente speculativ-teologice li se adaugă o serie de citate selecţionate din diferite cărţi ale Scripturii. Ne aflăm probabil în faţa unei scurte culegeri de testimonia, instrument indispensabil din recuzita oricărui predicator, cu atât mai mult a unui catehet. Pasajele invocate sunt: Maleahi 3,1, referitor la prima parusie; Maleahi 2,3 şi 5; I Corinteni 3, 12-13, referitoare la cea de-a doua şi în chip de concluzie sintetică, un pasaj din Epistola lui Pavel către Titus (2, 11-13), despre ambele parusii. Toate aceste citate, cu excepţia ultimului, fac aluzie la tema judecăţii, lucru explicabil prin aceea că articolul din Crez despre a doua Venire se află într-un raport de strânsă interdependenţă cu articolele referitoare la: urcarea la cer; şederea la dreapta Tatălui; întoarcerea pe pământ pentru Judecată şi instaurarea unei domnii veşnice.

A doua temă importantă a introducerii o constituie, cum spuneam, sfârşitul lumii prezente. Venirea lui Hristos se justifică, o dată în plus, prin necesitatea înfăptuirii unei „revoluţii cosmice”. Chiril se înscrie, şi aici, în tradiţia iudeo-creştină. În ochii săi, lumea aceasta „îmbătrânită de rele” trebuie să dispară cât mai repede şi să lase locul uneia noi „mai bune” (ho kallion). De fapt, predicatorul lasă să se înţeleagă destul de limpede că lumea în sine (ho kosmos), creată de Dumnezeu, nu va dispărea (orice creaţie a lui Dumnezeu fiind bună în esenţă), ci se va reînnoi radical (ho kosmos palin anakainopoieitai). Reînnoirea se impune tocmai „pentru a salva sălaşul” ajuns într-o stare deplorabilă, de nesuportat, datorită „corupţiei” (phtora), „hoţiei” (klope), „desfrânării” (moicheia) şi altor păcate cumplite. Ca şi pentru cele două Veniri, partea teologică beneficiază de un complet scripturistic, compus din Isaia 34,4 şi Isaia 57,1; Matei 24,29 şi 35; fragmente din Psalmul 101. Palingenezia cosmosului dublează învierea omului. Chiril îşi „consolează” auditorul, speriat de perspectiva unei morţi sigure, invocând caracterul universal al dezastrului eschatologic. Să nu ne amărâm ca şi cum doar noi ar trebui să murim: „stelele vor pierii şi ele"(3). Conform imaginii, extrem de sugestive, preluate din Isaia (34), cerurile vor fi „înfăşurate”, asemenea unui biblion. Ele nu vor fi distruse, ci doar „întoarse pe partea cealaltă" rămasă „nescrisă”, adică nemurdărită. Va exista o „înviere a cerurilor" analoagă învierii oamenilor. Tocmai în perspectiva unei astfel de reînnoiri cosmice Venirea lui Iisus este văzută ca un fapt obligatoriu. Postularea unui sfârşit sigur al acestei lumi implică şi credinţa în cea de-a doua parusie. Înnoirea se va face prin Iisus şi nu altcumva.

Primele articole pregătesc aşadar scenografia, folosind deopotrivă elemente teologice şi scripturistice, în care urmează să evolueze, unul după altul, cele două personaje principale: Hristosul mincinos şi Hristosul adevărat. Înainte de a trece efectiv la descrierea naturii şi activităţii Antihristului Chiril ordonează, foarte didactic, „semnele” eschaton-ului, insistând asupra incertitudinii datei acestuia. Pe de o parte, catehumenii trebuie să fie siguri de a doua Venire; pe de altă parte, ei nu trebuie să speculeze asupra sorocului acesteia. Iisus va veni la „sfârşit”, iar acest „sfârşit” va fi anunţat de anumite semne, dintre care o parte au fost deja realizate, altă parte, nu. Extrem de precaut catehetul îşi refuză calitatea de profet, declarându-se un simplu transmiţător al cuvintelor Scripturii. De ce trebuie să cunoască viitorii creştini aceste semne? Tocmai pentru a nu fi înşelaţi de către diavolul capabil să se preschimbe oricând într-un „înger de lumină”, asemenea adevăratului Hristos. Chiril acţionează asemenea unui ofiţer de contrainformaţii. Diavolul, susţine el pe urmele lui Iustin, a sabotat planul lui Dumnezeu simulând false partenogeneze înaintei singurei partenogeneze adevărate, aceea a lui Iisus. Cateheţii vor folosi aproximativ aceeaşi tehnică, dar în sens invers. Ei vor desconspira toate trucurile diavoleşti, pentru a le neutraliza efectul, invitându-i pe creştini la vigilenţă maximă. Iată o tehnică ingenioasă, dar nu cu totul lipsită de anumite riscuri, aşa cum vom vedea mai încolo.

Deocamdată să trecem în revistă semnele. Acestea sunt preluate integral din „mica apocaipsă" conţinută în cap. 24 al Evangheliei după Matei, şi pot fi grupate în trei mari categorii:
1) fenomene cosmice ieşite din comun
2) tragedii istorice
3) disensiuni comunitare/ecleziale

Din prima cetegorie fac parte: foamete, ciumă, cutremure de pământ (acestea deja realizate), precum şi furturi, ori alte fenomene meteorologice ciudate, pe cale de a izbucni. Din a doua, războaiele şi „zvonurile despre războaie”. Chiril citează ca exemplu convingător războiul dintre romani şi perşi, pe atunci în plină desfăşurare. Atenţia catehetului se fixează însă asupra celei de-a treia categorii de fenomene excepţionale, şi anume, disensiunile care capătă o tot mai mare amploare în cadrul Bisericii. La început el amintise despre seria impostorilor, reprezentată de „ereziarcii atei" (tines ton atheon aieresiarchon), care s-au autoproclamat Hristoşi. Acum insistă şi precizează. Pe lângă impostori trebuie citaţi trădătorii. Iar aceştia se recrutează din păcate, din toate categoriile de creştin: episcopi, preoţi, simpli credincioşi. De aceea, singurul criteriu stabilit şi sigur de asimilare şi testare a dreptei credinţe rămâne Scriptura, pe care credincioşul se vede obligat, într-un fel, să o înţeleagă de unul singur[6]. Totuşi, nimeni nu trebuie să se mire prea tare de apostazia episcopilor (de fapt, misadelphia), dat fiind că trădarea (prodosia) se află deja printre apostolii înşişi, altfel spus, chiar printre „modelele absolute" ale creştinilor. Laicii, de partea lor, nu au căderea să-i judece pe preoţii şi episcopii căzuţi în erezie, întrucât nici ei nu stau prea bine sufleteşte.

Penultimul semn, înaintea apariţiei Antihristului, este evanghelizarea întregii oikoumene, despre care vorbeşte Matei 24, 14. Chiril îl „trece la inventar" fără să se oprească deloc asupra lui. O anumită jenă trebuie să-l fi reţinut de la o hermeneutică mai aprofundată a chestiunii. Venirea Antihristului este pregătită, insistă predicatorul, chiar de această atmosferă de discordie generalizată care domneşte în cadrul Bisericii: „Diavolul îşi începe lucrarea prin divizarea poporului, pentru ca astfel să fie bine primit" (9). Odinioară, cel puţin, ereticii se puteau distinge cu uşurinţă de masa creştinilor. Ei îşi declarau pe faţă mincinoasa învăţătură. Acum însă a devenit extrem de greu să-i reperezi. Biserica este plină de „criptoeretici" (nyn de peplerotai he Eccelsia kekrymmenon hairetikon), care fac jocul adversarului eschatologic. Aceşti agenţi infiltraţi în comunităţile creştine, „înaintemergătorii” (prodromoi), au misiunea de a pregăti instaurarea domniei răului pe pământ. Segmentul discursului se încheie cu o exhortaţie la vigilenţă. Tocmai pentru că nimeni nu poate cunoaşte data exactă a venirii Antihristului creştinii sunt obligaţi să trăiască într-o perpetuă stare de alertă.

Antihristul: Diavolul fără mască

Anunţat ca ultim semn eschatologic în capitolul 9 Antihristul devine subiectul principal al catehezei, şi într-un fel, centrul ei de forţă, o dată cu capitolul 10. Mai întâi însă Chiril enumeră trei elemente sigure pentru identificarea adevăratului Hristos (ho Christos ho aletes).

- Acesta nu va veni de pe pământ (apo tes ges), ci din cer. Hristos s-a născut o dată pentru totdeauna, din Fecioara Maria, la prima lui Venire. După ce a înviat s-a urcat la ceruri şi din ceruri va veni pe pământ, ca să judece vii şi morţii. A crede că Mântuitorul va veni de pe pământ, ca un muritor, înseamnă a postula o a doua întrupare, adică, inplicit, a anulat încărcătura soteriologică a celei dintâi.
- Dacă la prima Venire Iisus venise pe lume singur şi neştiut aproape de nimeni, la a doua Venire el va fi însoţit de „miriade de îngeri".
- Dacă prima Venire s-a petrecut „pe ascuns” (kekrymmenos) şi tăcut, precum „ploaia căzând pe o pătură de lână" (hos hyetos epi pokon), a doua va fi plină de strălucire, ostentativă.

Printr-o simetrie voită Chiril începe o a doua mare secţiune a catehezei sale cu aceeaşi temă, a comparării celor două parusii, acum însă, cu scopul precis de a aduce în scenă personajul Antihristului. Teoria iustiniană referitoare la tehnica sabotajului folosită de către diavol la prima Venire este fructificată şi de catehetul nostru care-i adaugă însă un complement eshatologic.

„Magician”, „Mincinos”, „Impostor” sunt termeni clasici pentru caracterizarea adevăratului eschatologic. Nu aici se află însă originalitatea antihristologiei lui Chiril. E drept, până la un punct ea reproduce scenariul tradiţional, dar elementele preluate din acest scenariu se înserează într-o viziune teologică inedită. Prin puterea ei magică Antihristul va urzupa tronul împăratului roman, fiind recunoscut în acelaşi timp de către evrei ca Unsul lor (Eleimmenos). De observat, deocamdată, folosirea termenului eleimmenos (participiu aorist al verbului aleipho) pentru desemnarea Mesiei evreilor. În felul acesta predicatorul tranşează între cele două comunităţi şi, implicit, între „obiectele” aşteptării fiecăreia dintre ele. Evreii aşteaptă un Eleimmenos uns din neamul omenesc; creştinii îl aşteaptă pe Hristos (de la chrio), uns Dumnezeu, Fiul uns de către Tatăl, Dumnezeu uns de către Dumnezeu. Antihrist (confundat cu Unsul evreilor) diferă de Hristos prin natură.

Ajuns stăpânitor peste întreaga oikoumene Antihristul se va purta la început cu „moderaţie” şi „judecată”, trecând încetul cu încetul, în a doua parte a domniei sale, la crime făţişe. Cu ajutorul câtorva citate, clasice, din Daniel 7, Chiril completează portretul „magului” impostor subliniindu-i şi latura tiranică, sangvinară. De asemenea, nu uită să-i demaşte ilegitimitatea puterii („domnia n-o va primi de la strămoşii săi, ci o va cucerii prin magie"(13)). Până aici discursul catehetului a urmat fără abatere o tehnică a argumentului în doi timpi. Mai întâi el a propus teza, pe urmă a „împănat” teza respectivă cu o serie de citate extrase, probabil, din diverse testimonia. În acest punct însă cadenţa se rupe şi pasajul invocat , din II Tesaloniceni, cade oarecum în gol. Altfel spus, speculaţia teologică nu consumă decât parţial cu sensul citatului paulinic.

Capitolul 14 conţine teza, foarte rară în tradiţia creştină, conform căreia Antihristul ar fi întruparea diavolului însuşi. Teza nu mai apare decât la câţiva alţi autori, precum pseudo-Hippolit, Hieronim şi papa Grigorie cel Mare, în secolul al VI-lea. În general cercetătorii care s-au ocupat de această concepţie se mulţumesc să o prezinte ca pe o curiozitate, să o claseze ca atare, fără însă a îndrăzni să ofere ori măcar să propună o explicaţie. În cazul lui Chiril cred că o asemenea explicaţie poate fi avansată.

Să citim mai întâi fragmentul cu pricina şi să vedem care sunt resorturile teologice care-l susţin! Textul se referă la două chestiuni principale: 1) identitatea (tis ectin) şi 2) originile personajului (ek poias energeias). Pentru aceasta catehetul citează un mic fragment din II Tesaloniceni (2, 9), neuitând să invoce autoritatea Apostolului (hermeneuson, o Paule): „Venirea lui se va produce prin puterea lui Satan şi va fi însoţită de tot felul de fenomene teribile, semne şi miracole mincinoase". Pavel, de data aceasta în interpretarea lui Chiril, „sugerează” (ainittomenos) că Satan îl va folosi pe acesta (Antihristul) ca pe una din părţile trupului său (Satan organoi kechretai ekeinoi), adică, „va acţiona, făţiş, fără mască" (autoprosopos di 'autou energon). Şi urmează explicaţia, preluată din Adversus haereses. „Într-adevăr, ştiind că nu va beneficia de nici o îndurare la Judecata de Apoi, diavolul nu va mai lupta, cum îi stătea în obicei, prin intermediul slujitorilor săi, ci de acum înainte, în chip vizibil, pe faţă (phaneroteron) prin el însuşi, (di'heautou loipon polemei)". Spre deosebire de majoritatea traducerilor consultate am preferet să traduc termenul „organon” nu prin „instrument”, ci prin „parte a corpului”. Cel puţin două elemente vin în sprujinu opţiunii mele. În primul, rând trebuie avută în vedere distincţia netă, în ochii predicatorului, între timpul acţiunii diavolului într-o primă etapă (camuflat, ascuns, „prin servitori", altfel spus, „prin sine însuşi", fără intermediari). Iată de ce traducerea termenului organon prin „instrument” vine pur şi simplu în contradicţie flagrantă cu sensul întregului fragment. În al doilea rând, datorită respingerii Apocalipsei ca text canonic şi, implicit a respingerii unui fragment esenţial din saga antihristologică tradiţională, Chiril se vede obligat să pună semnul cvasiidentităţii între diavol şi Antihrist. Antihristul însă nu coincide integral cu diavolul, ci este doar un „organ” al acestuia, aşa cum mâna sau piciorul cuiva, deşi nu coincid cu organismul propriu-zis din care fac parte, sunt totuşi identice cu el într-o anumită măsură.

Problema noastră se poate rezuma astfel: din ce raţiuni Chiril se vede obligat să propună această învăţătură, foarte primejdioasă din punct de vedere dogmatic, a identităţii sau cvasiidentităţii diavolului cu Antihristul? Învăţătura primejdioasă, întrucât diavolul devine astfel erou unei a doua întrupări, concurândul pe Iisus Hristos. Întruparea diavolului într-un personaj istoric nu numai că relativizează, dar devalorizează Întruparea lui Dumnezeu, făcând din adversarul său un principiu divin autonom (frizează dualismul metafizic). Am văzut că dintr-o lectură atentă a fragmentului din cap. 14 al catehezei nu rezultă o astfel de concepţie radicală. Antihristul este doar „o parte” din „corpul diavolului”, un „organ” al său, fără să se identifice perfect cu aceasta. Totuşi chiar şi aşa o astfel de învăţătură rămâne inedită în cadrul tradiţiei creştine. Irineu, de la care Chiril preia mai multe idei teologice, distinge net între cele două personaje malefice, insistând asupra biografiei terestre a Antihristului. Acesta se va naşte din tribul lui Dan, va avea o descendenţă pământească bine stabilită, va purta un nume, ca orice muritor, şi va avea o anumită carieră, ale cărei etape pot fi schiţate dinainte. Aceeaşi grijă de a furniza o biografie cât mai completă a Antihristului o întâlnim şi la Hippolit. Chiril însă evită în mod sistematic şi deliberat subiectul. În cateheza sa adversarul eschatologic nu are nici origine pământească, nici curriculum. El apare „din senin”, precum adevăratul Hristos şi dispare brusc, ucis de „răsuflarea” Acestuia.

Pentru a înţelege „misterul” acestui Antihrist-cvasidiavol trebuie să pornim de la un fapt esenţial, şi anume, de la neacceptarea, de către Chiril, a canonicităţii Apocalipsei lui Ioan. Iată fragmentul, din cateheza a patra (cap. 36), unde se dă lista exactă a cărţilor canonice: „Noul Testament are numai patru Evanghelii. Celelalte întinează acest nume şi sunt dăunătoare (...). Primeşte apoi Faptele celor doisprezece apostoli, plus cele şapte Epistole catolice ale lui Iacob, Petru, Ioan, Iuda. Pecetea finală a întregului şi ultimă scriere a discipolilor sunt cele paisprezece Epistole ale lui Pavel. Şi ce nu se citeşte în biserici nu citi nici de unul singur, acasă!" Apocalipsa lui Ioan nu apare deci printre canonice şi, drept urmare, Chiril nu o va cita absolut deloc pe parcursul catehezelor. A vorbi însă despre Antihrist fără a cita Apocalipsa este însă tot atât de bizar ca şi cum ai vorbi despre romanul poliţist fără s-o citezi pe Agatha Christie. Scenariul, deja standardizat, al duşmanului eschatologic s-a creat şi s-a rodat plecând de la câteva capitole din viziunea ioaneică. Ajunge să aruncăm o scurtă privire retrospectivă asupra numărului de citate din Apocalipsă din monografiile lui Irineu şi Hippolit, pentru a ne da seama de impasul în care se află Chiril atunci când încearcă să le vorbească ascultătorilor săi despre Antihrist, fără să aibă voie să recurgă la sursa principală de inspiraţie.

Din start aşadar culegerea de testimonia pe care catehetul o are în faţă este redusă cu aproape 50%. Materialul furnizat de „mica apocalipsă” din Matei 24, precum şi de Cartea lui Daniel, amplu cenzurată (canonicite oblige), acoperă doar o destul de mică parte din „istoria” Antihristului. Motive esenţiale, precum: apariţia celor doi martori ai lui Hristos (Ilie şi Enoch); cele două fiare, simbolizându-i pe Antihrist şi pe „scutierul” său; cifrul 666 şi numele Antihristului; tribul lui Dan, exclus din lista celor douăsprezece triburi; judecata Marii prostituate; domnia de o mie de ani a sfinţilor; şi, mai cu seamă, confruntarea decisivă dintre Hristos şi diavol, soldată cu distrugerea acestuia din urmă dispar dintr-un condei. Bibliografia monstrului eschatologic devine, la Chiril, extrem de firavă, aproape schematică. Imensa lacună creată în „dosarul de lucru" al catehetului prin evitarea citatelor din Apocalipsă se află, în opinia mea, la originea doctrinei conform căreia Antihristul ar reprezenta încarnarea diavolului însuşi.

Tradiţia, inaugurată de Irineu şi continuată strălucit de Hippolit, vede în confruntarea finală dintre Hristos şi Antihrist unul din momentele războiului, de lungă durată, dintre diavol şi Hristos. Aşadar, Antihristul devine o figură importantă în măsura în care apariţia lui constituie ultima manifestare terestră a lui Satana. Despre activitatea cuplului Satana-Antihrist însă nu există alte mărturii scripturistice explicite decât acelea furnizate de Apocalipsă. Fragmentul din II Tesaloniceni, citat de către Chiri, se referă la caracterul diabolic al acţiunii Antihristului, fără a preciza însă raportul între soarta acestuia şi cea a patronului său celest. Catehetul se găseşte în situaţia ingrată de a construi (de fapt, reconstrui) o figură tradiţională cu numai jumătate din mărturiile tradiţionale. În final el reuşeşte să „salveze” figura respectivă (adică, să-i legitimeze existenţa),dar numai asumându-şi riscul creării unui nou sens teologic. Antihristul este „salvat” cu preţul unei teologii suspecte.

Cum se produce această glisare semantică? Am spus că deja marea lacună a materialului de care dispune Chiril se află la nivelul biografiei terestre a personajului. Dintr-o dată predicatorul se vede silit să abstractizeze, ori mai degrabă, să mitologizeze figura duşmanului eschatologic, apropiindu-l până la indentificare, de figura diavolului-înger rebel al lui Dumnezeu. Al doilea impuls în procesul de „satanizare" cvasitotală a Antihristului vine dintr-o altă lacună importantă. Este vorba despre lipsa din „dosar" a confruntării decisive între Hristos şi Satan. Parusia nu poată să aibă loc atâta vreme cât diavolul nu este biruit şi aruncat în „balta de foc", conform expresiei din Apocalipsă. Venirea Mântuitorului implică dispariţia diavolului. Scenariu imposibil pentru Chiril, dat fiind că el se găseşte în ultimele capitole ale cărţii necanonice. Totuşi diavolul trebuie făcut să dispară. Prin urmare, predicatorul se vede nevoit, o dată mai mult, să-l identifice cvasiintegral cu „organul" său, Antihristul.

Atât Antihristul cât şi diavolul sunt, în concepţia lui Chiril, făpturi nepământene, „extraterestre", asemenea lui Hristos însuşi, care, insistă el în numeroase rânduri, la a doua parusie, va veni din cer, nu de pe pământ. Riscul unei asemenea „analogii" nu-i scapă nici catehetului. În cap. 17 el îi admonestează pe eventualii cârcotaşi, fără însă a aduce vreun contraargument: „Şi să nu apară cumva în mintea vreunuia dintre cei de-atunci (următoarea obiecţie): Ce-a făcut în plus Hristos (faţă de acesta)? De la cine are puterea de a înfăptui minuni ?" Într-adevăr, după ce criterii se mai poate distinge exact acţiunea acestui diavol-Antihrist de cea a veritabilului Hristos? Amândoi vor coborî din cer, amâdoi vor săvârşi minuni, amândoi vor fi strălucitori ca lumina soarelui. Chiril sugerează că Antihristul va desfăşura şi o activitate politică (va conduce Imperiul, va construi Templul de la Ierusalim), spre deosebire de Hristos, care practic nici nu se va atinge de faţa pământului la a doua Venire. Asta nu înseamnă că Antihristul-om politic nu rămâne mai puţin un personaj „extraterestru". Cum se poate uşor vedea, respingerea Apocalipsei, nu numai că îl obligă pe catehet la anumite derapaje dogmatice extrem de periculoase, dar îl duce spre o serie de aporii greu de evitat. Antihristul va fi „o fiară teribilă (deimon to therion), un dragon pe care oamenii, singuri, nu-l vor putea birui" (drakon megas anthropois akatagonistos)" (14). Un asemenea monstru mitologic, care nu are nimic uman, cere un adversar unic, pe Dumnezeu însuşi, în ipostaza Fiului. Nici o fiinţă umană nu i se poate opune. Ne aflăm în faţa unei concepţii mitologice, a confruntării dintre două entităţi primordiale, concepţie refulată în subconştientul populaţiilor din Orientul Mijlociu sau Apropiat, dar niciodată complet unită. Chiril nu face decât să o reactualizeze conectându-o la subiectul catehezei.

Ultimii martiri, martiri speciali

„Va fi o vreme de mare fierbere, o fierbere cum n-a mai fost de când există popoare pe pământ" (Daniel 12,1). Seria „derapajelor" lui Chiril se încheie cu învăţătura despre martiriul superior al creştinilor contemporani cu Antihristul. Cele două capitole consacrate persecuţiilor din ultima perioadă a istoriei, 16 şi 17, se oglindesc unul în celălalt. Primul face distincţia între grupul credincioşilor „laşi", „inferiori" (hoi deiloi), îndemnaţi de către Iisus însuşi să se ascundă din calea Antihristului, pentru a nu apostazia, şi grupul credincioşilor de neclintit. Chiril legitimează fuga, admiţând că este mai util să eviţi duşmanul, ca să-ţi salvezi sufletul, decât să ţi-l pierzi rămânând în faţa lui. Cine-şi presimte netrebnicia, să-şi piardă urma; cine, dimpotrivă, presimte că dispune de suficiente resurse pentru a ţine piept Răului însuşi (Satan întrupat), să rămână şi să reziste. Domnia Antihristului nu va dura mult timp (trei ani şi jumătate, după profetul Daniel 7, 25), dar va fi marcată de o violenţă nemaiîntâlnită. Iată de ce „martirii din acele vremuri îi vor întrece pe toţi martirii (dinainte)" (hyper gar pantas martyras ego phemi einai tous tote martyras). Concepţia preeminenţei martirilor eschatologici faţă de confraţii lor din perioadele precedente derivă direct din credinţa într-un Antihrist-Satan: „cei dinainte se luptau doar cu oamenii, cei din vremea Antihristului se vor lupta cu Satana în persoană (autoi Satanai autoprosopos polemesousi)" (17). Împăraţii persecutori se „mulţumeau" să ucidă, fără a săvârşi minuni şi fără a-i momi pe credincioşi cu trucuri magice. Satana va fi în primul rând un mag, care nu va ucide trupuri, ci suflete, care nu va persecuta omul exterior, ci omul interior, conştiinţa însăşi. Pentru a justifica teologic persecuţia finală Chiril face din nou apel la Irineu. Dumnezeu va îngădui ultima persecuţie teribilă, nu pentru că nu ar fi în stare să i se opună, ci pentru a-i selecta, „pe cale naturală", pe sfinţi de apostaţi.

Învăţătura privind superioritatea utimilor martiri faţă de toţi anteriori a putut să apară şi datorită noii atmosfere din comunităţile creştine, instaurată odată cu domnia lui Constantin. Ne aflăm deja la a treia generaţie după ultimele persecuţii sângeroase, când amintirea lor începe să se estompeze. Creştinii nu mai au măsura exactă a coşmarului în care trăiseră predecesorii lor. De aici, poate, tendinţa de a fixa în viitor catastrofa exemplară. O anumită „diferenţă calitativă" între martiriul prezent şi cel eschatologic apare, aşa cum am văzut, şi la Irineu, şi la Hippolit, dar, în cazul lor, cu scopul precis de a-i încuraja pe eventualii candidaţi la dobândirea coroanei hristice. „Nu vă fie teamă, îşi consolează ei confraţii, mai răul încă n-a venit şi nu va veni cât vom fi noi în viaţă. Mai răul se afă la sfârşitul veacurilor, când însă noi nu vom mai fi vii". Nici Irineu şi nici Hippolit nu-şi permit să clasifice „meritele martirilor". Pentru ei absolut toţi vor intra direct în împărăţia cerurilor, fără Judecată. Absolut toţi se vor bucura de „prietenia lui Hristos" în aceeaşi măsură, fără discriminare. Pentru Chiril însă torţionarul-Antihrist îi depăşeşte cu mult pe foştii torţionari, împăraţii Imperiului roman. Cu cât un torţionar este mai crud, după el, cu atât cresc meritele victimelor. Victimele Satanei se vor bucura de un regim aparte faţă de, să zicem, victimele lui Diocleţian.

Post scriptum

Ultimul act al scenariului eschatologic este consacrat in integrum celei de-a doua Veniri a lui Iisus pe pământ. Morţii botezaţi vor învia, drepţii de pe pământ vor fi urcaţi la cer. Înconjurat de cete de îngeri Iisus va săvârşi Marea Judecată. Semnul identificării adevărului Mântuitor va fi crucea luminoasă. Nimeni nu va fi uitat: drepţii, oricât de insignifianţi, vor câştiga bună răsplată; păcătoşii, oricât vor încerca să se ascundă, vor avea parte de pedepsele cuvenite. Iisus îşi va inaugura în felul acesta domnia veşnică.

Capitolele 27-32 prezintă şi combat erezia lui Marcel al Ancyrei, conform căreia domnia Fiului se va sfârşi o dată cu reabsorbirea sa în Tatăl. „Unii au îndrăznit să afirme că la sfârşitul lumii Hristos va înceta să domnească, că Logosul ieşit din Tatăl se va întoarce atunci la Tatăl şi nu va mai exista" (cap. 27). Această concepţie eschatologică reprezintă tradiţia teologică monarhianistă, opusă aşa-numitei teologii a Logosului. Ea îşi propune să salveze cu orice preţ unitatea divină, afirmând inferioritatea Fiului faţă de Tatăl. Dacă teologilor Logosului (tip Origen, Eusebiu etc.) li s-a adus în repetate rânduri acuzaţia de a fi „păgânizat" dogma creştină, monarhianiştii dimpotrivă, s-au văzut acuzaţi de „anacronism iudaizant". Accentuarea divinităţii Fiului-Logos se află la originea grupului de erezii subordinaţionist-diteiste; accentuarea unităţii divinităţii creează premisele ereziilor monarhianiste, în două direcţii principale: adopţionism şi patripasianism sau modalism (sabelianism).

Tocmai pentru a salva unitatea divinităţii, antiarianul Marcel al Ancyrei, unul dintre protagoniştii Sinodului de la Niceea, ajunge să respingă ideea existenţei veşnice a lui Hristos. Totuşi, aşa cum demonstrează studiile recente, adopţianismul lui Marcel trebuie nuanţat. Teologia sa trinitară, reanalizată în contextul polemic al epocii, se dovedeşte coerentă şi pasabilă din punct de vedere dogmatic. Unul dintre comentatorii de astăzi vorbeşte, în cazul său, despre un „monarhianism dinamic" foarte propiat de trinitarismul liniei ortodoxe.

Cât priveşte concepţia sa eschatologică, aceasta se desprinde, ca o consecinţă logică, din viziunea trinitară. Totul trebuie să se resoarbă, la sfârşitul lumii, în Tatăl Creator, inclusiv Fiul. Argumentul principal îl constituie următorul fragment din Epistola 1 către Corinteni: „După aceea va veni sfârşitul, când Domnul va preda Împărăţia lui Dumnezeu Tatăl, după ce va desfiinţa orice domnie, orice stăpânire şi orice putere. Căci el trebuie să stăpânească până ce-i va pune pe toţi duşmanii săi sub picioarele sale. Ultimul duşman care va fi nimicit va fi moartea" (...). Şi când toate vor fi supuse Lui, atunci şi Fiul însuşi se va supune Celui ce i-a supus lui toate, pentru ca Dumnezeu să fie totul în toţi" (15, 24-28). Chiril răspunde interpretării literaliste a lui Marcel aducând două tipuri de contraargumente: 1) scripturistice (Citate din Scriptură care contrazic fragmentul paulinic: Ioan 8, 35; Luca 1, 33; Daniel 7, 13-14; Psalmi 101, 26-28, etc.); 2) hermeneutice. După catehetul ierusalimitean banala expresie achri hou, „până ce" sau „până când", n-ar avea nici un sens strict temporal, trebuind înţeleasă mai degrabă, conform expresiei noiciene, ca o „limitaţie care nu limitează". Concluzia respectivă ar rezulta şi din examinarea altor două pasaje paulinice, Romani 5,14 şi II Corinteni 10, 14-15.

Rezumat şi concluzie

Catehezele rostite de Chiril al Ierusalimului în 348 sunt impregnate de atmosfera de reculegere şi penitenţă prebaptismală. Ele se adresează unui grup de electi, foşti catehumeni, care vreme de opt săptămâni se vor fi supus unei serii de probe specifice iniţierii creştine. În cadrul scenariului iniţiatic respectiv un moment deosebit de important îl reprezintă asimilarea corectă a doctrinei, sintetizată în Simbolul credinţei. Cateheza 15, prebaptismală, comentează pe larg articolul din Crez referitor la a doua Venire a lui Iisus, la semnele premergătoare acesteia (în primul rând apariţia Antihristului), precum şi la Marea Judecată.

Chiril identifică adversarul eschatologic cu diavolul însuşi, manifestat vizibil în lume. Concepţia respectivă se explică prin lipsa din canonul scripturistic ierusalimitean, la jumătatea secolului IV, a Apocalipsei lui Ioan. Drept urmare, numeroase secvenţe din mitul tradiţional al Antihristului (aşa cum apare el la Irineu şi Hippolit) au trebuit să fie abandonate,iar „mitul" ca atare „recosmetizat". Chiril se vede obligat să reactualizeze anumite miteme precreştine. Să mai spunem că accentuarea figurii diavolului intră în rezonanţă perfectă cu contextul agonal prebaptismal, în care exorcismele jucau un rol deosebit de important. Antihristul, în viziunea lui Chiril, este o entitate descărnată, cvasiabstractă, fără biografie pământească, fără nume şi fără origine. El este dublul mimetic al adevăratului Hristos, un înger rău „al luminii", un duh malefic întrupat pentru un anumit răstimp. Diferenţa dintre adevăratul şi falsul Hristos, în contextul eschatologic, rezidă în faptul însuşi al întrupării. Pentru Hristosul adevărat întruparea a devenit caducă după Înviere. Un Hristos întrupat a doua oară nu poate fi decât un impostor, un pseudo-Hristos. Şi tocmai aşa va arăta Antihrist: ca un jalnic „hristos" care a ratat prima Înviere.

Note

1. ^ Teodoret, Hist. Eccl. II, 22; Socrates, Hist. Eccl. II, 38; Sozomen, Hist. Eccl. IV, 20; Hieronim, Chronicon, P.L. 27, COL. 683-684.
2. ^ A se vedea studiul lui J. Lebon, "La position de S. Cyrille dans les luttes provoquees par l'arianisme", Revue d'histoire ecclesiastique, 20, 1924, pp. 181-210 şi 357-386. Lebon salvează onoarea episcopului ierusalimitean făcând distincţie între doctrină şi partid. E drept, spune istoricul modern, că episcopul nostru a trecut dintr-o parte într-alta, după influenţele suferite. Aceste schimbări de partid însă n-au antrenat şi schimbări de opinie. El ar fi rămas de la început până la sfârşit un antiarian convins. Pentru o viziune totală şi comprehensibilă asupra arianismului, M. Simonetti, Studii sull'arianismo.
3. ^ Jean Danielou/Regine du Charlat, La catechese aux premiers siecles, Paris, 1968, p. 13. Pentru paginile următoare cursul cardinalului Danielou a fost principala mea sursă de informaţie. Alte surse, Antoine Paulin, Saint Cyrille de Jerusalem catechete, Paris, 1959; introducerea şi dosarul întocmit de A.-G. Hamman, în Cyrille de Jerusalem, Les catecheses baptismales et mystagogiques, Paris, 1993; pentru aprofundarea temei iniţierii creştine, fundamental rămâne studiul lui H. M. Riley, Christian Initiation, Washington, 1974.
4. ^ Dosarul integral la Danielou, o.c., p. 27-35.
5. ^ Danielou, o.c., pp. 52-56.
6. ^ Vorbind despre semnele eschaton-ului Chiril îşi refuză orice competenţă hermeneutică deosebită („profetică"). El se adresează astfel ascultătorilor: „Quant a nous ne prophetisons pas, car nous n'en sommes par dignes, mains nous apportons seulement au milieu de vous les Ecritures et nous enoncons les signes. A toi de voir leques s'est deja produit, lequel reste encore (a venir) et de te premunir toi-meme"(ch.4).


Text disponibil sub licența
Atribuire
Sursă tipărită: Altarul Banatului, Nr. 1-3/2001, Timişoara, pag. 44-57.

Articol postat de: Nicolae Codrea • Data: 11 aprilie 2011 • Vizualizări: 1762