Prima paginăBibliotecaAutoriCăutare
Preoţie şi Jertfă
Cu „frică şi cu cutremur" trebuie să stea preotul la „locul cel prea înalt" al slujirii...
Întâi de toate, trebuie să ştim că Preoţia este Taina în care prin punerea mâinilor arhiereului peste candidatul pregătit din punct de vedere moral şi teologic, se revarsă peste acestuia harul necreat al lui Dumnezeu. Aşadar Preoţia este de origine divină: „A suflat asupra lor şi le-a zis. Luaţi Duh Sfânt..” In 20, 22.

Harul Duhului Sfânt se revarsă la Taina Hirotoniei întru diacon, preot şi episcop peste cel care a luat hotărârea de a conlucra întreaga sa viaţă cu acest de Viaţă Făcător har dumnezeiesc. Preoţia nu este un dar, un talant ce odată dobândit poate fi abandonat sau ascuns. Se cere din partea celui ce l-a dobândit o continuă asumare a înaltei responsabilităţi să-l înmulţească prin propria voinţă pusă în acord cu voia lui Dumnezeu. Ori, asumarea pe care se cuvine a o avea este dăruire de sine, jertfă; am putea spune că trebuie să uiţi de tine şi să te transpui în lumea cerească, a iubirii dumnezeieşti.

Odată asumată această demnitate de slujitor a lui Dumnezeu şi al oamenilor, purtătorul harului dumnezeiesc - preotul - devine vas ales de Dumnezeu pentru a reprezenta pe oameni în faţa Lui. Hotărârea de a fi vas purtător de Duh Sfânt revine tuturor oamenilor în virtutea faptului că omul este fiinţă creată de Dumnezeu, deci îndreptată spre Acesta. Sfântul Apostol Pavel se adresa nu de puţine ori creştinilor cu cuvintele: „Sfinţilor din Biserica Efesului, Corintului…”. S-a pierdut această realitate de-a lungul istoriei Bisericii din multiple motive. Astăzi vas ales al harului dumnezeiesc este socotit persoana de sex masculin care după o minuţioasă cercetare şi cu multă grijă, hotărăşte a deveni nu doar slujitor formal al slujbelor cultului divin-public, ci un adevărat jertfitor pentru Dumnezeu şi pentru cei încredinţaţi lui, spre a-i aduce în faţa lui Dumnezeu curaţi.

Înreaga fiinţă a viitorului preot trebuie pregătită dintru început, adică înainte de a primi acest mare dar şi har şi anume:
1. viaţa candidatului va fi una evlavioasă, plină de pace şi simţire a prezenţei lui Dumnezeu;
2. credinţa trebuie să fie una lucrătoare şi mântuitoare;
3. asumarea jertfirii de sine pentru Dumnezeu şi oameni;
4. acumularea temeinică a cunoştinţelor teologice încă din timpul studiului în şcolile axate în acest domeniu;
5. asumarea cu maximă responsabilitate de a trăi dar şi apăra adevărurile de credinţă;
6. privegherea cu ochii minţii şi a inimii în vederea curăţirii pe sine şi apoi a tămădui pe alţii, după spusele Mântuitorului: „Vindecă-te mai întâi pe tine doctore…”
7. iubirea vorbirii continue cu Dumnezeu prin rugăciune şi contemplaţie.

Abia acum cu multă smerenie, care după Sfântul Isaac Sirul: "Smerenia este haina lui Dumnezeu”, candidatul va primi prin mijlocirea episcopului, „...ca să se facă vrednic a sta fără prihană înaintea jertfelnicului Tău, a propovădui Evanghelia Împărăţiei Tale, a lucra cu sfinţenie cuvântul Adevărului Tău, a aduce Ţie daruri şi jertfe duhovniceşti, a înnoi pe poporul Tău…”(Rugăciunea de la Taina Hirotoniei). După o astfel de cugetare preotul va deveni nu doar slujitor al lui Dumnezeu, ci şi cel ce se jertfeşte pe sine pentru Hristos, spre a face prin misiunea sa părtaşi, candidaţi la împărăţia lui Dumnezeu pe toţi cei încredinţaţi lui.

O preoţie formală, fără dăruire de sine, fără jertfă nu este o misiune împlinită, preotul nu va putea mărturisi împreună cu Apostolul Pavel: "Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârşit, credinţa am păzit. De acum mi s-a gătit cununa dreptăţii, pe care Domnul îmi va da-o în ziua aceea, El, Dreptul Judecător” (Tim.4, 7-8). Trebuie să medităm la fiecare Sfântă Liturghie şi să vedem cum Dumnezeu în nemărginita Sa iubire, se smereşte „iară şi iară”, în faţa noastră, că suntem vrednici ori nu, prin faptul că preotul îl primeşte pe Hristos în mâna sa dreaptă atunci când se împărtăşeşte, sub forma pâinii, care în modul cel mai real este Însuşi Trupul Său.

Dumnezeu S-a smerit în vremea aceea dar şi în vremea noastră, continuă a se smeri. Dacă la întrupare Iisus Hristos se lasă cuprins în scutece, azi din nou este cuprins în mâna preotului pentru a se împărtăşi nu doar el ca slujitor ci se dă şi credincioşilor, „…spre bucurie, spre sănătate şi spre viaţa de veci”. Preotul primeşte în mâinile sale omeneşti pe Cel neîncăput şi fără de sfârşit, chiar dacă mâinile sale sunt mânjite cu faptele necurăţiei şi gura spurcată de cuvinte hulitoare şi inima este secătuită de păcat.

„Dacă pentru a fi trimis sol la o împărăţie pămîntească s-a ales totdeauna cel mai vrednic dintre oameni, ca mijlocitor la Dumnezeu pentru lume cîtă vrednicie se cere preotului, căruia se încredinţează o aşa sublimă misiune?!”
Cu „frică şi cu cutremur" trebuie să stea preotul la „locul cel prea înalt" al slujirii fiindcă din lumea încredinţată lui spre sfinţire el poate, prin vrednicie să o facă jertfă bineplăcută lui Dumnezeu, să o sfinţească (consacre) ori, prin nevrednicie, să o profaneze. Înfricoşat de această viziune, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „nu cred să se mîntuiască mulţi preoţi".


Bibliografie

Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2008.
Arhieraticon, Hirotonia Preotului, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1983.
Pr. Prof. Ioan Buga, Pastorală, Editura Scorpion, Bucureşti, 1992.










Text disponibil sub licența
Atribuire-Necomercial

Articol postat de: Nicolae Codrea • Data: 21 februarie 2011 • Vizualizări: 1045