Prima paginăBibliotecaAutoriCăutare
Canoanele și funcția lor ecclesiologică
Studiu privind problema criteriului de determinare a conținutului canoanelor Bisericii
Desemnarea Bisericii ca trup mistic al lui Hristos şi unirea inseparabilă a divinului şi umanului din cadrul ei sub un singur cap, un singur Dumnezeu, face posibilă hotărârea multor probleme importante. Una dintre acestea este problema referitoare la criteriul determinării conţinutului canoanelor. Cu această problemă, ne vom ocupa în acest studiu.

Biserica de pe pământ inseparabil legată de împărăţia lui Dumnezeu din ceruri, prin capul Său divin, este singura organizaţie din istoria omenirii care transcende această lume. Umanul şi divinul sunt unite în mod armonios în cadrul ei; indivizibil şi fără confuzie.

Adevărata Biserică, deci, nu este o organizaţie umană vizibilă în lume, nici un trup divin invizibil deasupra şi dincolo de lume. Mai mult, ea este singură şi indivizibilă, văzută şi nevăzută, divină şi umană, existând deodată atât în cer cât şi pe pământ, atât în timp cât şi în eternitate. Acest principiu este fundamental atât pentru întreaga organizare a Bisericii cât şi pentru satisfacerea hotărârilor diferitelor probleme referitoare la ordinea internă a Bisericii care sunt complicate, deoarece Biserica este atât o entitate umană cât şi una divină, în care trecătorul se uneşte cu veşnicul, văzutul cu nevăzutul, divinul cu umanul, schimbătorul cu neschimbătorul[1].

Biserica văzută, ca expresie organizată în lume a organismului unic şi indivizibil, divin şi uman al Bisericii este în mod indisolubil legată de capul ei nevăzut purtând în lume lucrarea răscumpărării lui Hristos. Deci, întemeierea Bisericii ca o societate văzută în lume, organizată în mod ierarhic este prerogativa aceluiaşi Domn, care este atât Dumnezeu cât şi om. El a fost acela care a înzestrat-o cu legi fundamentale şi cu organe şi scopuri specifice pentru a îndeplini misiunea ei sufletească. Domnul nostru Iisus Hristos nu este numai răscumpărătorul lumii, El este de asemenea dătătorul de lege. înseamnă că, aşa cum Biserica a primit de la întemeietorul ei o împuternicire şi o putere, ea se va dezvolta şi va institui orice are nevoie pentru a funcţiona normal, ca instituţie, folosindu-se de Sfintele Scripturi ca de principiul său fundamental. Canoanele au fost promulgate în mod treptat, reglementând viaţa Bisericii în aspectul ei pământesc[2]. După cum aceste canoane derivă din adevărata fiinţă a Bisericii şi acţionează în armonie cu ea, ele păstrează cu sfinţenie esenţa neschimbătoare a Bisericii în condiţiile schimbătoare ale istoriei[3] şi sunt expresii eterne, vizibile, istorice şi neschimbătoare ale elementului neschimbător al învăţăturii de credinţă[4], existând deci o relaţie strânsă, directă şi esenţială între dogmă şi canoane. Din acest motiv, cuvintele greceşti „δογμα“ şi „κανων“ sunt uneori folosite ca sinonime[5].

O astfel de expresie a esenţei Bisericii se bazează pe premize şi concluzii istorice concrete. In condiţiile istorice în care Biserica a fost întemeiată pentru a-şi îndeplini misiunea ei mântuitoare, canoanele nu au rămas stabile sau neschimbătoare, viaţa Bisericii şi legile bisericeşti care o conduc s-au dezvoltat paralel cu schimbarea şi dezvoltarea în ce priveşte condiţiile externe. Canoanele n-au fost promulgate toate o singură dată, ci treptat, aşa cum s-a răspândit noua religie, iar factorii externi au cerut ca Biserica creştină să fie organizată prin regulamente explicite.[6]

Această promulgare treptată a canoanelor, legată de nevoile periodice ale comunităţilor creştine, cu care Biserica a încercat să se întâlnească prin legile ei, a condus pe unii teologi ortodocşi să argumenteze următoarele: lăsând la o parte totul, canoanele sunt interesele variate şi intensive ale Bisericii conducându-o să dea fiilor ei un îndrumător, îngăduindu-le să identifice problemele de bază şi să le trateze corect[7]; mai mult, nevoile fiilor ei au alterat mult şi se alterează continuu alături de circumstanţele societăţii, de efectul scurgerii vremii şi de condiţiile moderne. Este evident că Biserica nu numai că poate, ci şi trebuie să-şi adapteze problemele ei la aceste nevoi noi prin modificarea sau chiar desfiinţarea canoanelor care au devenit nefolositoare sau lipsite de practică şi deci trebuie promulgate altele noi deoarece ele sunt necesare[8]. De asemenea, este o grupă a liberalilor extremişti care în mod prompt privesc orice discuţie referitoare la canoanele complet nefolositoare, sterilă şi cazuistică, mişcându-se în jurul legilor, care dacă nu sunt moarte sunt cu siguranţă bune pe drumul mormântului.

În afară de grupările progresiste conservatoare şi liberalii extremişti, există o altă grupare a conservatorilor extremişti: aceia care neagă orice posibilitate a schimbării şi modificării canoanelor. Ei se bazează în primul rând pe canonul 2 al Sinodului VI Ecumenic[9], care ratifică Codul canonic care prevala înainte şi în al doilea rând pe canonul 1 al Sinodului VII Ecumenic de la Niceea[10], care, neavând intenţia de a intra în detaliu, enumera hotărârile doctrínale şi canonice ale sinoadelor şi sfinţilor părinţi, specifică mai precis şi mai clar ceea ce a promulgat Sinodul VI Ecumenic despre vechile canoane şi autoritatea lor. „La acestea nu trebuie să se adauge ceva şi nimic nu trebuie să fie luat de la ele".

Totuşi, care este înţelesul exact al acestor canoane? Comentariul lui Apostólos Christodoulos la aceste două canoane este extrem de important:

"Cuvintele acestui canon (canonul 2 Trulan) nu se referă la puterea legislativă a Bisericii de a schimba sau ratifica canoanele. Prin cuvintele originale ale canonului, sinodul ratifică codul canonic aşa cum el s-a format la sfârşitul secolului al VII-lea şi acceptându-l confirmă sinoadele şi canoanele Părinţilor pe care le enumera cu numele, în sfârşit, el interzice orice falsificare ori alterare în canonul ratificat, ori vreo înlocuire a canoanelor recunoscute de Biserică de unele persoane lipsite de scrupule. Interzicerea de către Sinod a unei astfel de practici a fost necesară când codul canonic a fost ratificat pentru început de puterea legislativă şi este îndreptat spre poporul lui care încearcă să descopere adevărul, iar nu spre actele puterii legale în Biserică. Dacă comparăm propoziţia canonului al doilea cu cea a canonului întâi, care vorbeşte despre neatingerea şi neschimbabilitatea definiţiilor dogmatice ale Sinoadelor Ecumenice, atunci distincţia făcută de sinoade între cele două canoane devine clară. Canonul rezumă adevărurile de credinţă definite şi clarificate în crezurile şi dogmele celor şase sinoade ecumenice, hotărând la sfârşitul canonului 1: «Şi pe scurt hotărâm să rămână statornică în tărie şi neclintită până la sfârşitul veacurilor credinţa tuturor bărbaţilor care au fost preamăriţi în Biserica lui Dumnezeu fiind luminătorii lumii, precum şi scrierile şi dogmele lor propovăduite de Dumnezeu lepădând şi anatemizând pe toţi pe care ei i-au lepădat şi anatemizat ca pe vrăjmaşi ai adevărului şi ca pe cei ce în zadar s-au întărâtat împotriva lui Dumnezeu şi care s-au străduit să ridice nedreptatea la înălţime... şi noi am hotărât în mod definitiv ca la cele aşezate mai înainte să nu se adauge, nici să se omită şi nici nu am putut face altfel». Similar, există o distincţie între canonul 1 şi 2 cu privire la pedepsele impuse de sinod pentru păcate. în canonul 2 se zice: «dacă se va dovedi că cineva va încerca să înlocuiască vreun canon din cele zise, cu altul nou, sau să-l desfiinţeze, primeşte epitimia precum hotărăşte acelaşi canon împotriva căruia a greşit şi prin aceasta se vindecă de ceea ce a greşit». în primul canon citim: «iar dacă oricine nu ar ţinea şi nu ar îmbrăţişa menţionatele dogme ale dreptei credinţe, iar nu va crede şi va propovădui aşa, ci va încerca să se împotrivească acelora să fie anatema, potrivit hotărârii date acum de arătaţii sfinţi şi fericiţi Părinţi să fie scos şi să cadă din catalogul creştinilor ca un străin». Canonul 2 al Sinodului VI Ecumenic nu conţine nici o afirmaţie că regulile disciplinare şi canonice ale Codului canonic sunt neschimbătoare şi imuabile, încă mai puţin, decât trebuie să fie înţeleasă această imuabilitate în acelaşi sens ca acela al Sfintelor Scripturi. Nici nu pune Sinodul hotărârile canonice ale celorlalte, la egalitate în importanţă cu definiţiile lor dogmatice. Sensul direct al cuvintelor canonului este de a interzice oricărui creştin, oricare ar fi poziţia lui în Biserică de a schimba, perverti, înlocui sau altera canoanele din propria sa autoritate. Nu există nici o menţiune în canon de acte ale puterii legislative ale Bisericii sau a prerogativelor sale de a dezvolta sau schimba legile mai vechi. Acelaşi sens este exprimat şi de canonul 1 al Sinodului VII Ecumenic. Pe de altă parte, multe sinoade folosesc cuvântul «αναεουμεθα» (noi reînnoim); o astfel de expresie nu ar fi fost folositoare dacă păstrarea canoanelor ar fi fost tot aşa de imuabilă ca învăţăturile de credinţă. Din nou, Sinodul VI Ecumenic, în primul rând ratifică canoanele sinoadelor locale, iar apoi merge mai departe şi corectează sau chiar abrogă altele pentru motivul că s-ar baza pe temelii greşite (compară canonul 15 al Sinodului de la Neocezareea cu canonul 16 al Sinodului VI Ecumenic). Sinodul VII Ecumenic, deşi, zice prin canonul 1 că «noi păstrăm tot ceea ce a fost hotărât», totuşi adaugă alte 22 de canoane, unele dintre acestea repetând celelalte canoane, care nu au mai fost în vigoare. Acelaşi sinod, prin canonul 1 citează pe Moise, zicând: «Nimic să nu se adauge la acelea, nici să se scoată ceva dintr-însele», deşi a introdus cele 22 de canoane. Noi toţi suntem familiari cu remarcile vechilor canonişti, că un canon a fost nevalid sau nu a mai fost în forţă, adică a fost universal sau particular. Balsamon zice în interpretarea sa la canonul 59 al Sinodului VI Ecumenic că hotărârile canonului n-au fost în forţă, ci mai mult prevalează acelea ale Novelei lui Ioan înţeleptul (vezi comentariul XVI, 1, 2). Deşi spiritul general al propoziţiei sinodului reiese clar căci canoanele sunt recunoscute şi ratificate ca legi pentru întreaga Biserică şi pentru fiecare membru al ei. Nici un membru nu este îndreptăţit să le pervertească, să le înlocuiască cu altele sau să introducă elemente noi în conţinutul lor din propria sa iniţiativă".[11]

Această neînţelegere şi controversă printre canonişti trebuie atribuită unei concepţii teologice diferite despre sensul şi scopul canoanelor. După Părintele Alexander Schmemann, eroarea cea mai gravă a liberalilor extremişti constă în faptul că ei văd canoanele ca având caracteristicile legilor civile ca hotărâri administrative care se pot schimba automat numai dacă poate fi găsit un text apropiat. Deci în aceasta constă problema şi anume că un canon nu este un text pur legal sau în principiu Iară nici o practică în Biserică. Un canon este o demonstrare a modului în care într-o situaţie dată esenţa neschimbabilă a Bisericii trebuie să fie nevăzută şi exprimată. Acest etern adevăr exprimat printr-un canon, promulgat într-o situaţie istorică dată în condiţiile care au diferit de cele existente astăzi, rămâne stabil şi veşnic în canoane, făcându-le o parte de sine stătătoare a tradiţiei Bisericii. Există forme variate ale esenţei istorice a Bisericii pentru fiecare persoană care are chiar puţină tangenţă cu istoria ei. în cursul istoriei, o formă înlocuieşte pe cealaltă. Totuşi, în toate formele diferite ale vieţii Bisericii, există un adevăr stabil şi permanent: învăţătura dogmatică despre Biserică, sau cu alte cuvinte Biserica însăşi. Viaţa Bisericii nu poate lua forme facultative după dorinţa ei, ci numai acelea care corespund cu esenţa Bisericii şi sunt capabile să exprime această esenţă în circumstanţele istorice date. Astfel canoanele sunt forma în care esenţa neschimbătoare a Bisericii este păstrată în circumstanţele schimbătoare ale istoriei. Orice dispreţ conştient al lor poate conduce la concepţia Bisericii, adică la erezia ecleziologică.[12]

Liberalii confundă pe Jus divinum cu Jus humanum şi uită că, categoria legii divine, care singură are înţelesul şi autoritatea neschimbătoare, trebuie înţeleasă ca îmbrăţişând tot ce este strâns legat de esenţa Bisericii pe care îşi bazează organizaţia ei, fără de care succesul menirii Bisericii ar fi problematic, pe tot ceea ce este întemeiat fie direct pe învăţăturile credinţei creştine, fie că este o concluzie directă a lor.[13]

Ei uită că, canoanele care guvernează viaţa Bisericii în ce priveşte aspectul lor pământesc sunt inseparabile de învăţăturile de credinţă creştină, că ele nu sunt statute legale nici articole de lege, ci învăţăturile Bisericii, tradiţia revelată, aplicate în toate sectoarele vieţii practice ale comunităţii creştine.

Ei uită că această unitate organică şi inseparabilă a canoanelor şi a ordinii canonice în general, împreună cu natura internă a Bisericii, nu numai că dă legilor Bisericii caracterul proeminent al legii spirituale şi liturgice, ci, de asemenea, asigură unitatea organizării bisericeşti, ferind-o de orice confuzie cu echivalentul civil.

Ei uită că pentru a rezolva problemele canonice nu este suficient să cunoşti sistemul dreptului canonic mecanic, ci, mai mult, trebuie să-1 ştii aplica într-un mod extern formalist sau cazuistic, găsind textul canonic potrivit fiecărui caz particular. Aceasta transferă problema de la factorul divin la cel uman, de la esenţă la formă, de la libertatea spiritului dragostei la litera moartă a legii.[14]

Este absolut esenţial de a şti sensul şi înţelesul adevărat al canonicităţii. Pentru acest scop se cere un criteriu foarte sigur care să reveleze sensul adevărat al canoanelor dincolo de problemele şi de formele externe ale vieţii Bisericii. Un astfel de criteriu nu poate fi găsit în formele trecătoare, ci numai în cele eterne, cu alte cuvinte în conştiinţa adevărului etern exprimat prin canoane.

Astfel este greşit să cauţi o astfel de conştiinţă în canoane, adică în textele istorice izolate, deoarece acestea nu conţin în mod direct viaţa Bisericii, ci se ocupă de problemele ei empirice, de aspectul ei trecător. Adevărurile fundamentale nu pot fi trecătoare şi efemere, ci stau dincolo de limitele înguste ale timpului, independente de contextul istoric sau de condiţiile lor. Cu toate acestea, baza unei înţelegeri a adevărului etern dincolo de canoane nu poate fi găsită, nu poate exista decât numai în învăţătura dogmatică despre Biserică. Ea este strâns legată de înţelegerea elementului dogmatic al Bisericii şi este distinctă numai din punctul de vedere al direcţiei istorice. Aşa cum aceasta este forţa mişcătoare a istoriei Bisericii, tot aşa scopul ei este de a păstra cu sfinţenie învăţătura dogmatică în formele canonice.

Pe tot parcursul formelor schimbătoare ale vieţii Bisericii, această conştiinţă a adevărului exprimat în canoane rămâne astfel „nealterată, neschimbătoare, validă oriunde şi totdeauna pentru toţi aceia care mărturisesc aceleaşi învăţături de credinţă". Această calitate conţine criteriul sigur pentru aprecierea formelor canonice în totalitatea lor[15].

Văzută din acest punct de vedere, poziţia conservatoare apare ca fiind tot aşa de greşită. Ei pornesc de la concepţia teologică că sfintele canoane, cel puţin acelea ale Sinoadelor Ecumenice, nu sunt „nimic altceva decât legea divină însăşi, seminţele căreia sunt cuprinse în Sfintele Scripturi, dar care s-au dezvoltat şi elucidat"[16]. Ei extind neschimbabilitatea până la adevărata putere legislativă a Bisericii, uitând că Biserica a fost aceea care a instituit şi ratificat sfintele canoane, iar prin acceptarea lor le-a investit cu autoritate.

Pe lângă aceasta nu se poate nega că Biserica este aceea care posedă şi va poseda întotdeauna dreptul de a schimba într-o formă legitimă orice în canoanele sale vechi, dacă găseşte necesar de a fi schimbate sau corectate. Acest drept este legat inseparabil de esenţa puterii legislative a Bisericii. Dacă acceptăm că autoritatea canoanelor este mai mare decât Biserica însăşi, care le-a instituit, aceasta înseamnă nu numai că noi vedem Biserica ca ceva mai prejos decât creaţia ei şi o facem în permanenţă supusă acestei creaţii, ci, de asemenea, că noi impunem greutatea poverii multor condiţii ale vieţii şi a nevoilor care au dispărut cu scopul de a realiza aplicarea vechilor hotărâri.[17]

Funcţia canoanelor şi a legii bisericeşti în general intenţionează (ca un element creator şi productiv) să ajute viaţa Bisericii să se apropie, în măsura în care este posibil, de învăţătura dogmatică despre misterul Bisericii. Acesta, ca şi toate dogmele, nu este un adevăr teoretic sau abstract, ci este reflectat într-o serie întreagă de expresii şi realizat în viaţa Bisericii.

Această realizare constă în organizarea canonică, dar aceasta nu poate fi niciodată completă. Nici o formă bisericească nu poate fi văzută ca epuizând misterul Bisericii, ci numai ca apropiindu-se de el, iar această apropiere este relativă momentului istoric în care ea apare. Din acest motiv, orice formă absolutista a organizării Bisericii este inacceptabilă, deoarece ea confundă expresia empirică, relativă şi particulară a Bisericii cu esenţa ei neschimbătoare. Formele istorice diferite sunt legate unele de celelalte prin învăţătura dogmatică despre ele. Orice modificare sau schimbare apare nu numai ca o readaptare la condiţiile istorice, ci şi ca o dorinţă pentru expresia deplină a misterului bisericesc în noile condiţii. Nici o schimbare nu este legitimă, exceptând doar când noua structură a Bisericii se exprimă mai clar decât vechiul adevăr dogmatic, veşnic al Bisericii. Noi suntem liberi să modificăm sau chiar să creăm forme noi, dar noi nu suntem îndreptăţiţi întotdeauna să facem aceasta. în această problemă, ca şi în întreaga viaţă a Bisericii, marele curaj trebuie să fie totdeauna însoţit de o mare prudenţă, de credinţă şi de devotament faţă de tradiţie.[18]

Întreaga realizare canonică a Bisericii formează o neîntreruptă eră bogată în experienţa, obligaţia, responsabilitatea şi misiunea ei de a păstra cu sfinţenie misterul Bisericii în acord cu multiplele situaţii ale timpului şi locurilor diferite. Noi ducem mai departe numai ceea ce nu-şi are originea din noi, deşi ne place să credem că istoria începe cu noi. Din acest motiv, în toată lucrarea noastră practică tradiţia şi creaţia trebuie să fie întotdeauna inseparabil legate; aceasta va fi cea mai sigură dovadă că lucrarea noastră va fi continuată, mai mult decât atât, că va ajunge la un sfârşit odată cu moartea noastră. Totuşi, fiecare acţiune umană presupune un anumit grad de distrugere a creaţiei precedente, care a încetat să fie o expresie vie a eternităţii şi astfel să cadă într-o completă inerţie protejând creaţia. Noi putem şi trebuie să modificăm legile bisericeşti, dar numai când canoanele au încetat să mai fie canoane, când ele au încetat să-şi îndeplinească misiunea lor, când ele, cu alte cuvinte, nu mai exprimă în viaţă adevărul etern dincolo de canoane. Unele canoane vor rămâne în vigoare până la sfârşitul veacurilor, iar aceste canoane sunt tot aşa de sfinte pentru noi cum sunt şi dogmele pe care le exprimă.[19]

Totuşi, cum pot aceste canoane să fie distincte în natura şi autoritatea lor, de acelea care poartă urmele circumstanţelor temporare ale vieţii bisericeşti, care le-a adus în existenţă. Cităm pe Apostólos Christodoulos, care crede că în definirea relaţiilor dintre vechile canoane şi legislaţia curentă în vigoare, noi trebuie să reţinem:

1. „Că spiritul adevărat al Bisericii creştine în diviziunea ei vizibilă, ca o instituţie socială, este înţelegerea profundă şi corectă a bazelor fundamentale ale organizării ei, a celor mai înalte principii ale conducerii şi vieţii ei care nu sunt exprimate în nici una din legile bisericeşti de mai târziu cu astfel de claritate cum sunt exprimate în canoane. Integritatea Bisericii, viaţa ei nedespărţită în perioada Sinoadelor Ecumenice, precum şi vitalitatea şi interesul marcat cu privire la problemele religioase şi sociale bisericeşti - toate pe lângă alţi factori contribuie la aceasta. Vechiul cod canonic, mai mult decât orice legislaţie bisericească de mai târziu poate fi văzut ca o expresie a vocii universale a spiritului Bisericii în cele mai importante probleme ale organizării şi conducerii ei interne. Din acest punct de vedere, vechile canoane sunt o lucrare preţioasă şi inestimabilă a unei perioade care nu se va mai repeta niciodată în Biserică. Pentru anii ce urmează ele vor fi folosite şi continuă să fie folosite ca model şi cheie supremă pentru înţelegerea spiritului de conducere a Bisericii din care trebuie să derive principiile de emitere a legii. Legislaţia bisericească a anilor următori nu se poate mândri că ar fi făcut vreo dezvoltare în comparaţie cu vechile canoane ori că ar fi înţeles în primul rând principiile organizării şi conducerii bisericeşti. Chiar astăzi nu putem decât mărturisi că multele principii ale vechilor canoane, care au fost păstrate învechea organizare şi conducere canonică a Bisericii, au fost studiate mai adânc şi mai legat de cele mai înalte scopuri ale organismului bisericesc decât legile bisericeşti de mai târziu. în măsura în care ne referim la viaţa contemporană a Bisericii, o atitudine înaltă ne cere din partea autorităţilor legislative pentru a pune principiile canonice în practică în organismele bisericeşti. A dezvolta şi a aplica aceste principii, a le lega de nevoile şi situaţiile Bisericii fiecărui teritoriu şi a le elabora este o misiune esenţială şi neîncetată a legislaţiei bisericeşti. Când este înţeleasă această relaţie cu canoanele, marea lor importanţă pentru viaţa bisericească a fiecărei perioade devine posibilă şi inteligibilă, iar marea venerare a Bisericii ortodoxe a plătit şi încă plăteşte acestui monument al activităţii ei legislative, devenind semnificativă. Biserica nu face din canoane un idol pentru închinarea nechibzuită, ci ea cere cinstire pentru ele de la membrii ei şi un serios studiu şi înţelegere a spiritului lor şi a calităţilor lor morale de la slujitorii ei.

2. Că în cadrul vechiului cod canonic trebuie să distingem canoanele fundamentale de o importanţă generală care exprimă, în primul rând, principiile organizării bisericeşti şi spiritul conducerii Bisericii de acele canoane care sunt asociate cu formele ei istorice externe, cu condiţiile şi nevoile temporare; noi trebuie să separăm spiritul legii de forma lui externă, intenţiile canoanelor de toate canoanele în mod individual.[20] Aceia care privesc canoanele ca neschimbătoare nu fac această distincţie şi condamnă puterea legislativă a Bisericii ca şi o misiune imposibilă. Legile nu creează viaţa, ci numai o îndreaptă, o îndeamnă şi o conduc. Rezultatul practic al acceptării unei astfel de teorii ar fi că puterea legislativă ar deveni nulă, deoarece vechile canoane ar fi neschimbătoare şi, deci, în acelaşi timp irealizabile în multe părţi şi forme. Ori, mai mult, în timp ce acest lucru este imposibil în practică, rezultatul ar fi că noi vom exprima mare respect pentru vechile canoane în practică în timp ce, de fapt, vom deveni străini de ele prin legile şi practica noastră. Oricare ar fi motivul, vechiul canon va rămâne un tezaur ascuns. Deci, două elemente sunt cuprinse în canoane, intenţia ca distinctă de forme, scopul promulgării legilor va consta în înţelegerea mai adâncă şi mai corectă a principiilor lor fundamentale, care sunt adaptabile întotdeauna şi peste tot în rezolvarea lor ca ordine specifică a legii pozitive şi în derivarea din ele ca primele principii, principiile noi pentru toate condiţiile noi care au apărut în viaţa Bisericii. Formele externe ale vieţii Bisericii, aşa cum au fost fixate în vechile canoane, nu pot lega exerciţiul puterii legislative a Bisericii când ea le găseşte neaplicabile fiind necesar ca ele să fie schimbate, adaptate la alte cerinţe. Aceste forme externe nu constituie esenţa canoanelor, integritatea Bisericii nu depinde de ele, nici nu vor servi pentru a demonstra că Biserica persistă faţă de ea însăşi şi faţă de acele scopuri înalte pentru care ea a fost întemeiată şi pentru care există. Numai astfel se va rupe realizarea acestor scopuri şi se va distruge adevărata fiinţă a Bisericii - numai un astfel de fenomen în dezvoltarea istorică a legislaţiei Bisericii trebuie să stea în organizarea şi conducerea ei externă. După aceste principii şi idei semnificaţia vechiului canon dintre izvoarele legiuirilor bisericeşti şi legătura legislaţiei bisericeşti cu acestea poate fi definită după cum urmează: canonul bisericesc deţine o poziţie primordială printre izvoarele legale, ca o putere din care trebuie să derive principiile fundamentale prin puterea legislativă a Bisericii, să fie dezvoltat şi aranjat într-o ordine specifică în deplin acord cu noile condiţii bisericeşti. Nu trebuie să dăm aceeaşi importanţă formelor externe istorice, deoarece formele pot fi numai schimbătoare pe când condiţiile din lume sunt ele însele neschimbătoare. Din acest motiv, noi vedem în realitate că multe din aceste forme au căzut în desuetudine şi au devenit parte a moştenirii istoriei legale. Chiar unele din cele mai importante hotărâri ale organizării bisericeşti nu s-au împotrivit efectului timpului şi istoriei: după cum mărturiseşte principiul sinodal, alterat şi el de legea contemporană. Dar în spatele formelor externe este ascuns spiritul vechilor legi bisericeşti, principiile fundamentale care schimbă forma, dar nu trebuie să moară şi pot să fie incluse şi păstrate în forme noi, mai largi şi mai comprehensive. Această lucrare importantă aparţine celei mai înalte puteri, singurei care I s-a dat dreptul de a rechema la viaţă ceea ce a fost distrus de timp, de a adapta ceea ce trebuie să fie adaptat, de a aboli ceea ce este neadaptabil în practică şi de a dezvolta din principiile vechi noi forme importante pentru această perioadă".[21]

Lucrarea importantă a alterării canoanelor trebuie înfăptuită cu mare grijă şi numai unde există „o mare necesitate" după cum a arătat Filaret al Moscovei[22] şi nu din motive superficiale, nici imparţial sau din şovinism, toate din nefericire fiind evidente în afirmaţiile lui Troiţki. El vorbeşte despre o „egalitate legală a prerogativelor" Bisericilor autocefale, trasând o paralelă între canoane şi principiile dreptului internaţional. El susţine că „în perioada contemporană, când în majoritatea ţărilor Biserica este despărţită de Stat, nici canoanele, nici practica Bisericii vechi nu poate forma baza organizării Bisericii".[23]

Referitor la aceasta, Meyendorff[24] se întreabă dacă o astfel de paralelă este corectă? Mă întreb dacă ea este scuzabilă. Poate cineva scrie cu adevărat despre o „egalitate legală a prerogativelor" Bisericilor autocefale? Nu este Biserica secularizată când relaţiile membrilor ei unul cu celălalt sunt văzute într-un astfel de mod secular?

Dacă canoanele şi practica Bisericii primare nu formează baza administraţiei Bisericii, unul este confruntat cu întrebarea ce face ea. Răspunsul este ceea ce reiese din învăţătura dogmatică ortodoxă, după care, aşa precum şi Troiţki arată, „singurul purtător al suveranităţii în Biserică este întregul corp al episcopilor, dorinţa care este exprimată prin organele ei, cu alte cuvinte prin Sinoadele ecumenice şi locale".

Dacă Troiţki susţine că canoanele Bisericii primare nu pot forma o bază, cum poate zice el că purtătorul suveranităţii în biserică este întreg episcopatul, dorinţa care este exprimată prin organele ei, deci prin Sinoadele ecumenice şi locale? Sinoadele ecumenice au instituit canoanele şi au stabilit practica bisericească de-a lungul secolelor, iar Troiţki descrie aceste canoane şi această practică. Aceasta pare a fi o contradicţie flagrantă.[25]

În ceea ce priveşte aducerea la zi a canoanelor, Şesan arată pericolul înlocuirii canoanelor vechi cu altele noi „simplu şi numai din cauză că noul spirit contemporan în viaţa bisericească cere acest lucru" şi prevede că dacă spiritul contemporan din viaţa Bisericii continuă necercetat el va realiza căderea sa, deoarece această modernizare ar putea avansa peste organizarea şi structura Bisericii şi ar putea ajunge la învăţătura ei dogmatică. El scrie că numai unde există utilitas evidens, necessitas urgens şi unde ea serveşte realizării scopului soteriologic al Bisericii, după cum a fost cazul când ele au fost legiferate, poate Biserica să schimbe vechile canoane.[26] „Iar aceasta nu o zicem spre desfiinţarea sau răsturnarea celor legiferate de Apostoli, ci pentru că purtăm de grijă de mântuirea şi de propăşirea spre mai bine a poporului", după cum este scris în canonul 12 al Sinodului VI Ecumenic.

Deci, a face uz de canoane şi a fi în cadrul legăturilor canonicităţii înseamnă iniţial a şti cum să identifici miezul extern din textul unui canon şi cum să găseşti acea parte a învăţăturii dogmatice a Bisericii, precum şi cum să aplici în viaţă acest element extern, deoarece există motiv în canonicitate numai în măsura în care îndeplineşte scopul pentru care a fost promulgat.[27] Credinţa din canoane este credinţa întregii tradiţii a Bisericii, iar această tradiţie, după cum scrie Florovski nu înseamnă credinţa în autoritatea externă a trecutului, ci este viaţă, este o legătură şi un contact cu deplinătatea experienţei bisericeşti. Cinstirea Tradiţiei nu este numai o dovadă istorică şi nu este aceeaşi cu arheologia bisericească.[28] Criteriul emergent al organizării Bisericii nu este deci textul neutilizabil al canonului, ci mărturia vie a Tradiţiei Bisericii care este imprimată în viaţa şi practica Bisericii.

Adevărata conştiinţă a fiinţei Bisericii este un factor important pentru dezvoltarea universală a administraţiei bisericeşti. Dacă considerăm că folosul dezvoltat în multiplele perioade n-a fost altul decât demonstarea practică a acestei conştiinţe atunci noi putem estima mai uşor importanţa ei pentru schimbările administrative din Biserică realizate la perioade diferite, deoarece această Tradiţie demonstrată succesiv prin obicei este mărturia credinţei traditio constitutiva temporale faţă de traditio continuativa autentică şi canonică.[29]

Practica Bisericii, care va forma subiectul unui alt studiu, va lumina unele puncte obscure sau imperfecte ale istoriei noastre bisericeşti. Ea ne va ajuta să înţelegem canoanele corect, arătându-ne felul în care Biserica Ortodoxă funcţionează. Ea va elucida mult mai mult modul prin care Biserica, deşi împărţită într-un mare teritoriu bisericesc, acţionează independent una faţă de cealaltă în cadrul propriei lor jurisdicţii canonice, nu va înceta să fie unicul organ, fiind Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică „întemeiată pe temelia Apostolilor şi profeţilor, având pe Iisus Hristos însuşi piatra cea din capul unghiului".[30]

Note

1. ^ K. Mouratides, The Relation between the Church and the State, Athens, 1965, p.' 57.
2. ^ V. Lossky, La Theologie mystique de I'Eglise d'Orient, Paris, 1944, p. 172.
3. ^ M. Petrovici, The Nomocanon in the 14 titles and the byzantine commentators, Athens, 1970, p. 68.
4. ^ P. Evdochimov, L'Orthodoxie, Paris-Neuchâtel, 1959, p. 39.
5. ^ B. Stephanides, "The limits of the ecclesiatical legislation of the byzantine emperors", în „Επετηρις Bυςαντων Σποδων“, nr. 3, 1955, p. 13.
6. ^ Mit. V. Archontones, On the codification of the holy canons and the canonica! arrangements in the Orthodox Church, Thessaloniki, 1970, pp. 17-18.
7. ^ Emilian, Episcop de Meloa, The Church of the Synods, Athens, 1965, p. 51.
8. ^ Mit. V. Archontones, o.c, p. 19.
9. ^ G. Ralli şi M. Potli, Sintagma dumnezeieştilor şi sfintelor canoane, voi. II, Atena, 1853, pp. 308-310. Textul canonului este următorul: „Acest sfânt sinod a socotit drept lucrul prea bun şi de mare însemnătate ca de acum înainte să rămână întărite şi statornicite spre folosul sufletelor şi spre tămăduirea patimilor, cele 85 de canoane, care au fost primite şi întărite de Sfinţii şi fericiţii Părinţi cei mai înainte de noi, dar încă şi transmise nouă cu numele Sfinţilor şi slăviţilor Apostoli... Pecetluim însă şi pe toate celelalte sfinte canoane date de Sfinţii şi fericiţii noştri Părinţi (urmează apoi lista sinoadelor şi canoanelor care sunt ratificate)... Nimănui nu-i este îngăduit a schimba canoanele mai înainte menţionate, sau a le desfiinţa, sau a primi afară de acestea alte canoane, născocite de oricare indivizi cu inscripţii false, care au căutat să negustorească adevărul. Iară de se va dovedi că cineva va încerca să înlocuiască vreun canon din cele amintite, cu altul nou, sau să-1 desfiinţeze, primeşte epitimia precum hotărăşte acelaşi canon, împotriva căruia a greşit şi prin aceasta se vindecă de ceea ce a greşit".
10. ^ G. Ralli şi M. Potli, o.c., vol. II, pp. 555-556.
11. ^ A. Christodoulos, The Treatise of the Ecclesiastical Law, Constantinopol, 1896, pp. 57-60. Un punct de vedere asemănător despre interpretarea canonului 7 al Sinodului VI Ecumenic este susţinut de Valerian Şesan în articolul "Revision der Cannonen und anderer kirchlichen Normen, sowie deren Kodifizierung", în Proces-verbaux du premier Congres de théologie orthodoxe a Athènes, 1939, pp. 310-323. Cf. Mit. V. Archontones, o.e., p. 20. Sunt cercetători care cred că amintitele canoane, chiar dacă nu şi-au găsit o aplicare de-a lungul întregii vieţi a Bisericii, înfăţişează neschimbabilitatea sfintelor canoane şi că promisiunea în legătură cu credinţa sfintelor canoane a fost introdusă în Ordo jurământului episcopal din timpul hirotoniei (A. Schmemann, „Biserica şi Bisericile din diaspora", în Messager de l'Exarchat du Patriarche Russe en Europe occidentale, XV, nov. 1948, pp. 2-6; N. Afanasiev, "Canons et conscience canonique", în Contacts, 2me trimestre, 1969, pp. 121-122).
12. ^ A. Schmemann o.c., p. 65; John Meyendorff, Orthodoxie et Catholicite, Paris, 1965, p. 10.
13. ^ A. Christodoulos, o.c., p. 23
14. ^ K. Mouratides, o.c., p. 123-124; V. Losski, o.c., p. 172 ş.u.
15. ^ A. Afanassieff, o.c, p. 121.
16. ^ Antim de Nubia, The Canonical and the Ecclesiastical Law of the Orthodox Church, vol. I, Tesalonic, 1957, p. 161; Cf. V. Archontones, o.c, p. 27.
17. ^ A. Christodoulos, o.c, p. 61.
18. ^ A. Afanassieff, o.c, p. 115.
19. ^ Ibidem, pp. 115-116 şi 125.
20. ^ Împotriva punctului de vedere al alui Christodoulos, susţinut de D. Balanos şi H. Alivizatos, care face distincţie între canoanele fundamentale şi nefundamentale, sunt unii cercetători care fac distincţie între canoanele dogmatice şi administrative. O astfel de distincţie nu este nouă; despre primul canon al Sinodului IV Ecumenic de la Calcedon, Zonara scrie: „Sinoadele au promulgat canoane, unele dintre acestea au ajutat la definirea dogmelor, în timp ce altele s-au aplicat la întemeierea şi organizarea bisericilor" (G. Ralli şi M. Potli, o.c., voi. II, p. 217). în Novella 40 a lui Alexie I, capitolul 4, citim: „Dintre sfintele canoane, unele, care se referă la credinţă şi la dogmă, vor fi păstrate şi reînnoite, în timp ce restul vor fi scoase de sub autoritatea mea..." (de la Ch. Frangistas, The Constituţionalpower of the canons of the Church, p. 7, n. 7). Acest punct de vedere este respins de H. Alivizatos, de autorii Pidalionului şi de P. Christou. Alivizatos nu crede că este posibil să se vorbească despre canoane dogmatice, „pentru că, în timp ce cu siguranţă sunt unele canoane dogmatice, conţinutul lor îndreptăţeşte de a fi canoane istorice de o importanţă secundară, deoarece problemele dogmatice stabilite de aceste canoane au fost fixate prin definiţii, iar canoanele devin astfel lipsite de importanţă. De asemenea, problemele ordinii şi administraţiei bisericeşti stabilite de restul canoanelor sunt legate de bisericile şi comunităţile eretice, care apar nu ca rezultat al diferenţelor şi disputelor dogmatice. Din acest punct de vedere, acele canoane dogmatice care există au o importanţă mai mică" („Are there dogmatical canons?", în „Τομος εις μνημην Σπρου“, 1935, p. 477). Autorii Pidalionului scriu: „Canoanele sinoadelor nu cuprind dogmele de credinţă (cel puţin numai rar), ci privesc buna ordine şi conduită a Bisericii" (Pidalion, tiad. de Arhim. Zosima Târâlă şi Ic. Stavr. Haralambie Popescu, Bucureşti, 1992, p. 153). P. Christou crede că „canoanele formează un tot... nu există canoane cu conţinut dogmatic şi cultic; puţine care ating dogma sau cultul nu prescriu dogma sau cultul, ci, mai mult, fixează ordinea în legătură cu dogma sau cultul; cu alte cuvinte, ele sunt canoane administrative" (P. Christou, The New Charter of the Greek Church, p. 20; Cf. V. Archontones, o.c, pp. 27-28 şi Frangistas, o.c, p. 34).
21. ^ A. Christodoulos, o.c, pp. 65-69.
22. ^ Ibidem, p. 61, n. 1.
23. ^ S. Troitki, „Budem vmeste borotsja s oposnotju", in Journal of the Moscow Patriarchate, 1950, pp. 36-51.
24. ^ John Meyendorff, "Constantinople and Moscow", in "Avδpειoυ Εκκλεσιαστικου Δικαιου", 1949, p. 42.
25. ^ Mit. Gherman de Aenus, "The replay to the professors S. Troitsky",.în Ortodoxia, 1953, p. 20.
26. ^ Valerian Sesan, o.c, p. 316.
27. ^ M. Petrovici, "The Canons and their strength", în Glaznik, 1967, pp. 87, 88.
28. ^ A. Schmemann, o.c, pp. 4-6.
29. ^ B. Pheidas, The presupposition of the formation of the institution of pentarhia of the Patriarchs, Athens, 1969, p. 334.
30. ^ Cf. K. Delikanes, Documente Patriarhicesti, vol. II, Prolegomena, p. 4.


Text disponibil sub licența
Atribuire
Sursă tipărită: Altarul Banatului, Nr. 7-9/2000, iulie-septembrie, Timișoara, pag. 37-46.

Articol postat de: Radu Bogoevici • Data: 19 noiembrie 2010 • Vizualizări: 3083