Prima paginăBibliotecaAutoriCăutare
Sărbătoarea Naşterii Domnului
Predică a Părintelui Constantin Galeriu la praznicul Nașterii Domnului (transcrisă după o înregistrare audio)
În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Binecuvântaţi creştini în Sfânta Biserică a Domnului nostru Iisus Hristos!

În întâmpinarea coborârii Fiului lui Dumnezeu la noi, a vestit atunci îngerul păstorilor: Astăzi vi S-a născut Mântuitor, Hristos Domnul. Biserica la fel grăieşte: Fecioara astăzi pe Cel mai presus de fiinţă naşte. Poporul dreptcredincios răspunde la fel: Astăzi S-a născut Hristos, Mesia chip luminos; sau: O, ce veste minunată în Betleem ni se arată, că astăzi S-a născut Cel fără de început.

Doamne! Neîncetat ne întâmpină acest astăzi, care este numele timpului lui Dumnezeu şi, atunci, numele evenimentelor dumnezeieşti care, săvârşite într-un astăzi al lui Dumnezeu, sunt ale eternităţii; sunt un neîncetat astăzi.

Faptele noastre sunt de ieri, de azi, sau de mâine. Despre demon spuneam: ale lui sunt totdeauna mâine; iar ale lui Dumnezeu sunt într-un etern astăzi. Şi nu numai că nu se învecheşte taina lui Hristos, taina naşterii Lui, ci se înnoieşte neîncetat.

E un cuvânt în dumnezeiasca Scriptură, pe limba grecească - apax - adică odată; dar o dată săvârşit un act dumnezeiesc e pentru totdeauna, e pentru veşnicie. Iar nouă se cuvine, luminaţi de Duhul Sfânt, nu numai să trăim acest act dumnezeiesc ca un astăzi, ci să simţim cum neîncetat sorbim din el noi şi noi taine; căci naşterea lui Dumnezeu - zice Cartea Sfântă - înnoieşte firile; şi ne înnoieşte şi pe noi.

Vedeţi, Evanghelia după Ioan spune: La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era dintru început la Dumnezeu (Ioan 1;1,2). Iar despre cuvânt, Mântuitorul spune să este sămânţă, şi atunci, fiind sămânţă, din sămânţa lui Dumnezeu-Cuvântul creşte întreaga istorie a mântuirii; şi nu numai a mântuirii ci şi a creaţiei, pentru că toate prin Dumnezeu-Cuvântul s-au făcut. Şi El, Dumnezeu-Cuvântul, ni S-a descoperit şi ne-a spus: Eu sunt tulpina, Eu sunt viţa; voi sunteţi mlădiţele (Ioan 15, 5). Un Părinte al Bisericii spune: El este Rădăcina. Şi din Rădăcină, neîncetat, creşte întreaga umanitate, întreaga istorie şi creaţia însăşi.

Aşa Îl simţim atunci pe El, pe Hristos, naşterea Lui. Mai zice un cuvânt dumnezeiesc al slujbei de Crăciun că El, Fiul, a venit să ridice chipul cel mai înainte căzut. Chipul - adică pe cel zidit după Chip, pe noi. Atunci, deodată, taina Crăciunului ne duce şi întru început şi ne deschide şi calea spre viitor, spre veşnicie. Ne deschide taina creaţiei, taina omului.

Zicea un suflet trist, neliniştit: Ce sunt nu ştiu, iar ce ştiu nu sunt. Dar descoperirea, mesajul biblic, divin, spune: A zis Dumnezeu: Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră (Facerea 1, 26). Şi Sfântul Vasile cel Mare se întreabă: Cui i-a zis Dumnezeu (Tatăl - pentru că în Scriptură, totdeauna când se rosteşte cuvântul Dumnezeu, se referă la Tatăl; numai în câteva locuri are o altă înţelegere): „Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră”? Şi tot el răspunde: Cui altuia dacă nu propriului Său Fiu şi Chip, Celui Care este Strălucirea slavei Sale şi Chipul fiinţei Sale, Chipul ipostasului, Chipul Părintelui Ceresc?! Lui, Fiului Său. Şi adaugă Scriptura: Şi l-a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său, bărbat şi femeie i-a făcut pe ei, după Chipul Său: Fiul. O, Doamne! Înţelegem noi ce descoperire uluitoare este aici, care parcă chiar în manualele noastre de teologie nu s-a evidenţiat în adânc şi mai deplin?! Deci Fiului Său I-a spus: Să facem om după chipul… - după chipul Fiului Său.

În cărţile noastre, când vorbim despre chipul lui Dumnezeu în om, se spune de obicei că omul este spirit, este libertate, este capacitate creatoare, şi atâtea însuşiri ale Dumnezeirii, care, în omul zidit după chipul lui Dumnezeu, devin virtuţile noastre.

Mai precis, când Dumnezeu a luat ţărână din pământ şi, plămădindu-l, zidindu-l pe om, a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut Adam cu suflet viu, a insuflat atunci propriul Său chip, al Fiului lui Dumnezeu. Deci în noi - să nu uităm - e chipul Fiului din veci al lui Dumnezeu.

Aceasta e taina tainelor. Şi ştim atunci ce este omul, care e taina omului; şi să căutăm, să ne rugăm, să dorim să simţim cu ochii duhului, că adâncul din noi poartă pecetea Fiului lui Dumnezeu, a Persoanei a doua a Preasfintei Treimi, a Aceluia care a zis: „Eu şi Tatăl una suntem”; „Cine Mă vede pe Mine, vede pe Tatăl”; şi: „Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine”. Pe El Îl vedem cu ochii Duhului Sfânt şi prin El, către Tatăl; întreagă Treimea Se dezvăluie atunci în adâncul fiinţei noastre. Aceasta e taina tainelor omului. Cât de dornici, hărăziţi cu dumnezeiescul dor, ar trebui să cugetăm ce suntem şi ce suntem chemaţi neîncetat să devenim întru asemănarea veşnică cu El.

Şi noi toţi acum, aşa să simţim, că purtăm în noi chipul Fiului lui Dumnezeu, Cel care la plinirea vremii S-a arătat în trup, a luat trupul smerit al nostru să îl înalţe la chipul slavei Sale; cum spune Sfântul Vasile cel Mare. Şi atunci, odată cu această descoperire, se deschide în larg o înţelegere şi mai adâncă, şi anume că în orice om de pe întreaga faţă a pământului - de orice seminţie, de orice limbă, de orice neam şi chiar de orice crez, de religie -, în adânc e chipul Fiului lui Dumnezeu. Aceasta este o descoperire uluitoare - la care, poate, puţini am gândit. În orice om - din Asia, din Africa, din America, de oriunde, nu numai creştini ci şi necreştini - adânc, în fiecare e chipul Fiului lui Dumnezeu din veci, Care, la plinirea vremii S-a descoperit în Iisus Hristos. Iar în noi, cei botezaţi, se înnoieşte chipul lui Hristos. Căci naşterea lui Dumnezeu înnoieşte firea - cum grăiam mai adineaori; şi de aceea a venit El: să ridice chipul mai înainte căzut; din toată omenirea, de pretutindeni. De aceea a venit Hristos.

Şi toată omenirea - să nu uităm - neîncetat s-a rugat; după cădere a fost cu ochii aţintiţi către venirea Fiului lui Dumnezeu. Din toate neamurile: din China, din India, de la Roma (poetul Virgiliu şi alţii); nu e răgaz acum să depănăm aceste descoperiri, dezvăluiri de taine. Întreaga istorie a Vechiului Testament tinde către Hristos, către întruparea Fiului lui Dumnezeu; şi întreaga temelie a Noului Testament de la El încoace, creşte în Hristos. Noi creştem. În Vechiul Testament Psalmistul se ruga: Doamne, întoarce-ne! (Ps. 79). Adică: Întoarce-ne către Tine Doamne, şi descoperă-Ţi faţa Ta, şi vino să ne mântuieşti pe noi! Faţa Ta descoper-o! Faţa Ta, aceea care s-a arătat faţă în faţă cu Adam, când a suflat şi a întipărit Faţa Sa pe faţa lui Adam; şi pe faţa întregului neam omenesc.

Dumnezeu, grăind către proorocul Ieremia spune: Cel ce deosebeşte drept de nedrept, gura Mea se va chema. Profetul este gura lui Dumnezeu. Apostolul e gura lui Dumnezeu. Aşa ar trebui să fie şi preotul: gura lui Dumnezeu. Şi atunci, gura lui Dumnezeu zice prin Psalmist: Eu am zis: Voi dumnezei sunteţi, şi toţi sunteţi fii ai Celui Preaînalt. Cum fii ai Celui Preaînalt? Aşa: fii adoptivi prin Fiul cel din veci al Celui Preaînalt. Niciodată nu S-ar fi putut numi Tatăl ca tată, fără să fie şi Fiul din veci. Dar aşa a cugetat Tatăl cu Fiul în Duhul Sfânt: să mai aibă Fiul, fraţi adoptivi pe pământ. De aceea părintele Stăniloae spunea că: Tatăl L-a trimis pe Fiul la plinirea vremii: Mergi şi mântuieşte-Ţi fraţii! Dezvăluie-le chipul. Chipul Tău să se arate în ei. Şi de aceea a venit Hristos: să scoată la lumină chipul Lui în noi. Şi aceasta caută.

Gândiţi-vă! Numai unul sau două locuri din Scripturi: Fecioarelor neînţelepte (Matei 25, 11), care, sărmanele, au sosit mai târziu: Doamne, Doamne, deschide-ne nouă! (Mirele intrase la nuntă); sau celor care săvârşesc nedreptatea (Luca 13, 25): Doamne, vor spune, n-ai vorbit Tu în pieţele noastre? Nu Te-am auzit noi pe Tine? Deschide-ne nouă! Şi va spune Judecătorul: Nu vă ştiu pe voi. - Şi fecioarelor şi acestora - Nu vă ştiu pe voi, lucrători ai nedreptăţii. Şi rămâi uneori uluit: Cum, Doamne, nu ne ştii Tu pe noi? Nu ne cunoşti Tu pe noi? Cum asta? Cercetând cuvântul mai adânc, în dumnezeiasca Scriptură - aşa cum ni s-a păstrat nouă în original în limba grecească - în care au propovăduit apoi apostolii, acolo spune: ουκ ειδα ειμας; ουκ[?] - adică nu - negaţia; ειμας e pronume la plural-acuzativ: pe voi; cuvântul din mijloc e central: ειδα (la indicativ prezent: ειδο - cu diftong); este verb la perfect aici iar ca substantiv: ειδος - înseamnă chip, înfăţişare. E uluitor înţelesul. Ce spune Hristos? - Nu-Mi recunosc chipul în voi. Nu Mă recunosc pe Mine. O, Doamne! Simţim în Tine atâta tristeţe, atâta dor, Doamne! Zidiţi după chipul Tău. O, Lumină a lumii! Iubire nesfârşită, bucurie a inimii! Ce durere în Tine, să nu-Ţi recunoşti chipul Tău dumnezeiesc!

Parcă-mi vin cuvintele unui poet chinuit de tot - n-a trăit decât 32 de ani - Panait Cerna, într-un cuvânt al lui - un poem către Iisus. Spune el:

Atâta timp cât lutul n-o să crească copii asemeni chipului Tău sfânt,
Atâta timp cât liniştea cerească n-o să coboare în inimi pe pământ,
Atât de mult vei auzi jelire
Şi rana Ta va sângera mereu.
O, Îmblânzitor de oameni prin iubire,
Tu Ţi-ai ales destinul cel mai greu!
(De a-i îmblânzi pe oameni prin iubire).

Ca să-Şi dezvăluie din nou chipul Său dumnezeiesc; şi trist să fii şi să rosteşti: Nu-Mi recunosc chipul Meu în voi. Fă-ne Doamne vrednici şi pe noi ca să oglindim neîncetat chipul Tău! De aceea ai venit. Aceasta înseamnă a sărbători Crăciunul, Doamne!

Şi nu numai noi; căci iată, ca dintr-o sămânţă sfântă, Crăciunul - Naşterea lui Iisus Hristos - ne dezvăluie alte şi alte înnoiri. Doamne! Te-a trimis Tatăl să-Ţi mântuieşti fraţii! În Predica Ta de pe Munte, Doamne, de douăsprezece ori Îl numeşti pe Părintele Ceresc, pe Dumnezeu - Tatăl nostru. Şi ne îndemni să fim milostivi, să fim desăvârşiţi asemenea Tatălui; adică în iubirea faţă de Fiul; aşa să-L iubim şi noi pe Fiul, pe Tine! Şi Tată al nostru. Doamne, au descoperit cei ce-Ţi caută taina Ta că cel dintâi cuvânt de rugăciune rostit în istorie a fost cuvântul „tată”; de tot omul. Şi iarăşi Tu însuţi, Doamne, aşa ai rostit Rugăciunea Domnească, a Ta - aşa ne-ai învăţat. Când ucenicii Te-au rugat: „Învaţă-ne să ne rugăm!” Mai adânc - adică: Învaţă-ne să ne rugăm aşa cum Te rogi Tu, Iisuse Doamne, Fiule al Părintelui Ceresc, învaţă-ne să ne rugăm aşa ca Tine şi să zicem Tatăl nostru; şi aşa ne-ai învăţat pe toţi.

Şi cum se deschide astăzi - aş îndrăzni a spune, ca un titlu - „Naşterea Domnului - Astăzi”. În acest Astăzi cu care am început, Astăzi al veşniciei. Cum se deschide către întreg neamul omenesc. Noi am auzit azi: Evanghelia a început cu genealogia, cu strămoşii de la părintele Avraam până la Hristos. L-a numit pe Avraam - părintele neamului evreeiesc; Evanghelia lui Matei era adresată iudeilor.

În Evanghelia de la Luca iarăşi este genealogia - adică moşii şi strămoşii Mântuitorului după trup; pentru noi toţi, ca să vedem că e rudenie după trup cu noi; începe de la Hristos şi continuă până la Adam. Şi-l numeşte pe Adam „fiul lui Dumnezeu” - deci înrădăcinat în filiaţie dumnezeiască.

Astăzi - ce ne descoperă? Creşte din sămânţa lui Dumnezeu-Cuvântul, din rădăcina Lui se dezvăluie Hristos - chipul Lui - în tot mai mulţi oameni.

Îngăduiţi - de încheiere - să vă împărtăşesc… Poate sunteţi - iertaţi-mă - aproape singurii cei care primiţi această împărtăşire aş zice nouă, de aici. Anume: De multe ori vă întrebaţi: Oare numai noi avem dreptate? Numai noi, creştinii? Dar ce-i cu toate celelalte neamuri? Ce e cu iudeii? Ce e cu indienii, din care au răsărit şi alte crezuri - budism şi celelalte? Sau din Japonia, din cealaltă parte a Asiei, sau Africa ş.a.m.d.?

O, Doamne! Se dezvăluie taina lui Hristos în inimile oamenilor! A Fratelui nostru, Fiul Părintelui Ceresc, Unicul între cei unici. Cum zicea un Părinte al Bisericii: „O, Tu Cel unic între noi toţi unici!” Căci fiecare este un unic înaintea Părintelui Ceresc. De aceea - cum zicea un înţelept: „Dumnezeu e cel mai mare matematician; dar nu numără decât până la unu”; asta înseamnând că fiecare dintre noi este un unu - unic, în Cel unic Fiu al lui Dumnezeu.

Şi iată mărturia unui frate evreu din timpul nostru, un mare învăţat evreu, care L-a simţit pe Iisus cu adevărat ca Fiu al lui Dumnezeu, ca Frate unic al nostru. E vorba despre Martin Buber, filosof trăind între 1878 şi 1965 (în final voi grăi despre unul încă tânăr şi în ziua de astăzi; tot la fel - care L-a cunoscut pe Hristos); şi filosoful acesta are o carte care l-a făcut celebru: „EU ŞI TU” - arătând că eu nu mă pot descoperi ca „eu”, ca persoană, decât prin „tu”, prin comuniune cu tine. Îngăduiască dragostea dumneavoastră să citez: „De multă vreme, din tinereţea mea, eu Îl simt pe Iisus ca Fratele meu Cel mare şi unic. Faptul că creştinătatea L-a văzut şi-L vede ca Dumnezeu şi Mântuitor e un fapt care mi-a apărut totdeauna de cea mai înaltă gravitate. Un fapt pe care eu trebuie să caut să-l înţeleg, pentru mine şi pentru El, pentru taina Lui. Propria mea legătură fraternă în El n-a încetat să se întărească şi să se purifice şi eu Îl privesc astăzi cu mai multă ascuţime a spiritului meu; cu mai multă fineţe ca niciodată! Eu sunt astăzi mai sigur ca niciodată că Lui Îi revine un loc unic, important, în istoria lui Israel. Şi că acest loc - reţineţi - nu poate fi circumscris prin nici un fel de categorie obişnuită, omenească”. Că e dincolo de noi. E scânteierea în duh, ţâşnirea şi înălţarea în acest suflet către unicitatea Fiului lui Dumnezeu. Gândiţi-vă: din partea acestor fraţi ai noştri, evrei. Ca frate, aşa cum L-a trimis Părintele Ceresc: Mergi şi-Ţi mântuieşte fraţii!

Iar acum o a doua mărturie, iubiţilor. Din partea indienilor. Noi ştim cum, începând din veacul trecut, mai ales acolo, suflete înaripate de dumnezeiescul dor, L-au descoperit pe Hristos. Cum un Mahatma Gandhi a condus lupta de eliberare a poporului indian plecând de la cuvintele lui Iisus: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri!” Şi în această conştiinţă, de a iubi pe vrăjmaş şi de a-l învinge prin iubire de adevăr, ai libertatea; şi aşa a reuşit. El scotea Noul Testament din sân, citea Predica de pe Munte: „Faceţi aşa şi veţi fi liberi!”

Dar şi o altă mărturie: Mărturia lui Tagore dintr-un poem al său (care, împreună cu alte poezii, i-a adus cinstirea cu premiul Nobel în 1913) în care un bătrân căuta piatra filosofală, piatră care, lovind orice metal, îl preface în aur. Şi a mers de-a lungul râurilor tot ciocnind în lanţul lui încins împrejur, fiecare pietricică. A ajuns în Europa, într-o luncă unde nişte copii păşteau vitele; şi aceştia, deodată şi-au aţintit ochii la mijlocul lui şi nu-şi mai luau privirea. Atunci bătrânul s-a uitat şi el… şi a început să plângă în hohote şi nu se mai oprea. „Ce ai bătrâne?” Şi au venit şi oamenii localităţilor din jur. Şi el nu mai înceta: „Plâng pentru că am avut în mână piatra aceea...”. El, pe unde mergea, lua pietrele, le ciocnea şi le arunca; că se plictisise să se mai uite. Şi lanţul se prefăcuse în aur; şi el plângea: „Am avut piatra. N-am ştiut să o preţuiesc şi am aruncat-o.” Iar parabola era aceasta: Voi, creştinilor, spunea Tagore, voi europenilor, aţi avut Piatra nestemată care trebuia să transforme în chip divin chipurile voastre; şi aţi aruncat-O. Acea piatră a fost - şi este - Hristos. Piatra din capul unghiului, pe care n-au luat-O în seamă ziditorii. Iar Ea e în capul unghiului creaţiei întregi, al edificiului tuturor făpturilor. Aceasta era parabola pe care o da un indian, europenilor creştini: Piatra Hristos. Iar astăzi, un alt indian Sadalata [?] - auziţi ce spune el despre Hristos, într-un cuvânt uluitor, intitulat „Iisus Hristos - dezlegat”. Să vedeţi la ce legătură se referă el:

[întreruperea înregistrării]

„...N-ar trebui pentru multă vreme să mai fie de acum înainte perceput ca proprietate a comunităţii creştine sau a creştinismului ca religie constituită. Creştinismul aparţine lui Hristos, dar Hristos nu aparţine numai creştinismului; ci lumii întregi.” El a venit la consiliul ecumenic de la Geneva - şi a vorbit aceasta: „Voi, creştinilor, a insista că Hristos… - nelimitat, cum Îl numiţi - înseamnă deci a nu căuta atât să despuiezi creştinismul istoric de Domnul său ci a exprima într-o cerinţă întemeiată în adâncime, aceea de a explica cum universalitatea lui Hristos depăşeşte toate frontierele. Hristos depăşeşte orice graniţă geografică, orice graniţă culturală, şi, tot aşa de bine, şi toate tradiţiile spirituale dintotdeauna.”

Este mărturia, repet, uluitoare, cum alta n-a fost rostită până acum: Că în El e întreaga spiritualitate a lumii. Gândiţi-vă cât de trufaşi erau unii din alte religii, socotind că au religie veche, întemeiată. Dar astăzi vine întocmai cuvântul la mărturia dintru început, căci după chipul lui Dumnezeu-Cuvântul a fost zidit omul.
Şi acum vedeţi ce înseamnă Crăciunul: cum acest astăzi se deschide tot mai mult cu noi şi noi înţelesuri către veşnicia venirii Fiului lui Dumnezeu în lume şi a înălţării lumii către îndumnezeire. Să spună un asemenea om, al unei tradiţii spirituale cunoscute, că Hristos nu aparţine numai Bisericii creştine, ci întregii lumi şi în El sunt toate culturile lumii cu toate crezurile! Toate se vor lumina. Parcă simţi că aşa întâmpinăm mileniul al treilea! Nu simţim noi aici o deschidere, o înnoire a lumii?!

Voi încheia cu o mărturie directă: acum vreo trei săptămâni am fost cercetat, vizitat, de un tânăr din Israel, născut aici, în România. Copilărise aici. Apoi, emigrat în Israel, a crescut mare, a devenit om de afaceri şi a venit cu afaceri şi aici, în România. Şi se afla prin părţile Sibiului. Într-o seară căuta un loc să-şi gareze maşina, s-o ferească - ştim noi de ce. Şi s-a deschis o poartă - nu numai pentru maşină ci şi pentru el. Şi l-au poftit, l-au găzduit; şi în acea casă - erau creştini, de la sine înţeles; aveau chipul Lui Hristos descoperit în ei - a văzut icoane pe pereţii lor. Şi a văzut în ei, lumina şi iubirea lui Hristos. I-au vorbit cu atâta dulceaţă… L-au înfăţişat pe Mântuitorul aşa cum Îl cântăm noi, mai ales în colinde atât de frumoase! (Facă Domnul ca şi inimile noastre să fie tot atât de frumoase ca şi colindele.) Şi, spunând despre părintele Arsenie - omul lui Dumnezeu, şi alţii, cum crescuseră ei, atât l-a pătruns, încât Iohanan a hotărât şi s-a botezat. A mai umblat pe la Paris la o facultate de teologie ortodoxă - un an - şi n-a avut nevoie de mai mult.

Şi în seara aceea, grăind cu el, dezlegându-i şi arătându-i întocmai ce vă spuneam dumneavoastră, că chipul Fiului lui Dumnezeu e adânc în el şi în fiecare om şi aici e speranţa venirii tuturor oamenilor la Hristos. Că e chipul Lui. Nu doar o însuşire dumnezeiască. Ci chipul Fiului lui Dumnezeu. Şi atunci el s-a deschis mai mult şi mi-a spus: „Părinte, când citesc Evanghelia, când mă rog, eu simt - cuvintele lui Iisus - că sunt cuvintele mele. Mă unesc cu ele. Gândirea lui Iisus e gândirea mea. Conştiinţa lui Iisus e conştiinţa mea”. Şi, auziţi, cuvânt final: „Eu nu sunt Dumnezeu; ştiu că nu sunt Dumnezeu dar ştiu şi simt că Dumnezeu e în mine. Că Hristos e în mine”. Şi aşa strălucea pe faţa lui, faţa lui Hristos!

Şi, iubiţilor - un cuvânt de la inimă: Am simţit atunci o unire negrăită între un cuvânt al Psalmistului şi o mărturie de ultimă oră a oamenilor de ştiinţă. Cuvântul Psalmistului zice: „Doamne, Doamne, unde mă voi duce de la Duhul Tău şi de la faţa Ta unde voi fugi? De mă voi sui în cer, Tu acolo eşti. De mă voi coborâ în iad, de faţă eşti. De voi lua aripile mele de dimineaţă şi de mă voi aşeza la marginile mării, şi acolo mâna Ta mă va povăţui şi mă va ţine dreapta Ta”.

Parcă Îl simţi pe Dumnezeu privindu-te. Am asociat aceste cuvinte cu o mărturie a oamenilor de ştiinţă: La un congres ţinut de câtva timp în Statele Unite, învăţaţi, astronomi,[...] - pentru ei întregul univers e un sistem zis cuantic, adică dincolo de materie, unde dimensiunile, parametrii materiei se transfigurează. Şi e conştient acest univers că din adânc, în esenţă, ne priveşte Dumnezeu. Universul întreg e o gândire. În adânc, e conştiinţa Dumnezeirii. Aşa spun oamenii de ştiinţă, întocmai cum a spus Psalmistul: Conştiinţa - Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt - ne priveşte. Credeţi-mă! Am avut un moment - şi-l voi avea mereu - de cutremur sacru, ştiind că El Îşi caută chipul; chipul Lui să-l vadă în fiecare.

Parcă simţi cum te priveşte din adânc - iată, cum mărturisesc cu Psalmistul şi oamenii de ştiinţă - Conştiinţa; Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt - Fiul mai ales priveşte către noi, să ne vadă. Să ridice, să înalţe chipul Lui în fiecare. Doamne! Cum se bucură un părinte ca fiul lui să fie chip al lui, strălucitor şi luminos! Cum mai mult - nu doreşte Iisus, Fratele nostru cu Părintele Ceresc în Duhul Sfânt?! Simţim că ne priveşte. Şi caută la fiecare dintre noi din adâncul existenţei cerurilor şi pământului, ca să vadă chipul nostru creeat după chipul Lui, să vadă în noi lumină şi iubire, bunătate, pace şi dreptate, sfinţenie şi adevăr. Iar noi, atunci mărturisim cu Sfântul Grigorie Teologul:

„Astăzi Hristos se naşte, slăviţi-L!
Hristos din ceruri, întâmpinaţi-L!
Hristos pe pământ, înălţaţi-vă chipuri!

Ca El să recunoască în fiecare din noi, chipul lui dumnezeiesc, al Fiului luminii şi iubirii. Amin.


Text disponibil sub licența
Atribuire

Articol postat de: Radu Bogoevici • Data: 10 decembrie 2010 • Vizualizări: 2512