Prima paginăBibliotecaAutoriCăutare
Părintele Nicolae Steinhardt Delarohia
„Miopia oamenilor normali. Nu pot crede că totul e cu putinţă” (Jurnalul Fericirii)
Am în faţă o fotografie în alb-negru a Părintelui Steinhardt, îmbrăcat conştiincios în veşmintele sale călugăreşti. Partea de jos a imaginii este mai întunecată, astfel că destul de greu îi poţi desluşi contururile dulamei de vegetaţia şi dealurile din planul îndepărtat. Doar chipul uscăţiv i se distinge, interesant iluminat dintr-o parte şi acoperit de o sobrietate care ar păcăli uşor, dacă nu ar fi acolo voiciunea ochilor şi expresia inconfundabilă a buzelor. Un ochi îi este umbrit, iar altul primeşte o lumină frumoasă care îi umple privirea de speranţă încrezătoare. Doar cel umbrit pare a fi dus povara unei vieţi atât de zbuciumate, dar se ţine cumva ascuns, în spatele scenei, ca o slugă bună şi credincioasă care peste puţine a fost pusă, ca o Martă, purtând zăduful zilei. Aşa trebuie să fie monahul- suntem învăţaţi de Părinţii pustiei: înaintea oamenilor să se arate cu faţa spălată, veselă şi luminată, ca nici unul dintre ei să nu-i bage de seamă zbuciumul şi tulburarea sufletească, plânsul pentru păcatele lui şi ale lumii. Dar cel care l-a fotografiat aici pe Părintele Nicolae a fost, fără doar şi poate, mai şugubăţ decât el: nu l-a „nemurit”, cum ar fi zis Labiş, nici pe monah, nici pe aristocrat, nici pe artist, nici pe critic, nici pe evreul încreştinat. Nici pe fostul deţinut politic. În imaginea despre care vorbesc este un om. Este robul lui Dumnezeu Nicolae, care probabil că şi-ar lăsa în plata Domnului bătrâneţele şi ar da fuga degrabă ca să mă oprească din scris, dacă ar afla cumva ce am de gând să fac. Nu ştiu ce argumente i-aş putea aduce, nu ştiu dacă ar accepta să înţeleagă faptul că vrând nevrând, a devenit un model stric necesar astăzi, nu ştiu dacă l-aş putea convinge că nu-şi mai aparţine, habar nu am ce i-aş putea spune de fapt, din momentul când el ar începe să-mi vorbească. Şi nu pentru că nu aş avea ce să-i spun, ci din simplu motiv că nu m-aş mai sătura ascultându-l. Aş păţi acelaşi lucru ca atunci când îi răsfoiesc cărţile, fie ele de dinainte de 1989, sau când, căutând după te miri ce prin colecţia revistei Mitropolia Banatului, dar cu negrăită surpriză dai peste semnătura monahului Delarohia. Mereu regăsesc acea stare a copilului care îşi ştie deja poveştile preferate pe de rost, dar îi tot pune pe bătrâni să i le povestească mai o dată şi mai o dată şi tot aşa, iar dacă cumva, ferească Dumnezeu, mai sar ei peste câte vreun fragmenţel, mai încurcă evenimentele din firul epic, atunci să vezi acrivie filologică. L-aş tot asculta, iar apoi l-aş ruga să mi-o mai spună pe aceea cu arestarea, pe aceea cu botezul, pe aceea cu Hristos ca gentleman şi cavaler, sau cum şi-a găsit el preotul recomandat încă din închisoare pentru mirungere, ori ce-i cu „bughi mambo rag” sau mai pe larg despre experienţa proustiană din 1924 ori ’25, să-mi spună iar despre înduioşătorul confort britanic de la Nuţi, din 1937, despre dezastrul îngrozitor din camera bătrânului tată, la ieşirea din închisoare, în 4 august, despre prânzul cu mama, din Braşovul anilor ’20 - şi cu siguranţă aş păţi ce păţesc de fiecare dată când mă trezesc cu una dintre cărţile lui în mână: răsfoiesc, citesc, îmi dau lacrimile, mă bucur, citesc în gând, citesc cu voce tare, copiez pasaje întregi pentru prieteni, timpul se scurge discret, iar după aceea rămân cu senzaţia inconfundabilă a trecerii printr-o pădure răcoroasă de munte, după ce vreme de câteva ceasuri înainte ai urcat voiniceşte prin arşiţă. Nu, e clar că nu l-aş putea convinge. Plăcerea egoistă de a-l asculta pe acest om vorbind mi-ar topi toată verva polemică, aşa cum ţi se topeşte puterea de a rezista unei ispite căreia, vorba lui Jankélévitch, eşti dinainte hotărât să-i cedezi. Nu l-aş convinge dar, îndată ce ar pleca, mi-ar veni în minte ceva în genul cuvintelor din începutul Poveştii de iubire a lui Erich Segall: „ce-ar fi de spus în legătură cu...”

Într-adevăr, ce-ar fi spus în legătură cu un om care s-a dus singur la închisoare – şi la ce închisoare! – iar după ce a ieşit de acolo a scris o carte pe care nu a ştiut-o intitula altfel decât Jurnalul Fericirii! Sau în legătură cu un evreu care l-a iubit pe Hristos în aşa măsură încât nu doar că s-a botezat, în condiţii din cele mai grele, dar a mai şi îmbrăcat chipul monahicesc? Ce ar fi de spus, apoi, în legătură cu un monah care a primit un canon, de la ierarhul său, nu să-şi lepede obişnuinţa de a scrie, de a participa la sesiuni şi colocvii (câte deşertăciuni, în ochii multora!), ci din potrivă, să scrie, da! să scrie „risipind întunericul în care ne aflăm?”

Atunci când ni se vorbeşte despre un astfel de om suntem obişnuiţi să auzim despre el că s-a născut într-o familie de creştini din tată în fiu, eventual şi ţărani; că mama l-a învăţat să-şi facă semnul Sfintei Cruci încă de mic copil; că toată viaţa i-a fost un şir neîntrerupt şi drept de fapte care s-au revelat ulterior a fi semne ale sfinţeniei; că zilele i-au fost binecuvântate cu un sfârşit apoteotic; şi că, în fine, după petrecerea la cele veşnice s-au aflat felurite semne minunate, adeverind orânduirea lui în vreuna din cetele celor drepţi. Iar pentru ca hagiografia să fie şi mai plauzibilă, totul se proiectează pe fundalul unui veac cât mai îndepărtat de noi. Patina timpului înregistrează, ca o marcă, sfinţenia. Prea puţine detalii din acest portret-robot al sfântului le regăsim la Părintele Nicolae: el a fost contemporan cu noi, de pildă. Nu au trecut încă nici zece ani de când s-a trecut la cele veşnice. Familia lui nici măcar nu era creştină. Erau buni evrei, şi aşezaţi întru ale lor. Tatăl său fusese ofiţer al Armatei Române, combatant şi decorat în primul război mondial, iar apoi inginer la Scăeni. Şi-a îndemnat fiul să studieze dreptul, l-ar fi dorit un bun om al legii, iar la un moment dat acesta chiar intrase într-un barou avocăţesc, cu perspective promiţătoare, aşa cum se cuvenea unui tânăr cu pregătirea şi cultura lui. Dar altfel se scria istoria în acele timpuri. Şi altundeva era locul unui astfel de tânăr; de aceea, faptul că îşi aştepta arestarea cu sufletul la gură, ca pe o confirmare a propriei demnităţi, nu trebuie să ne pară nefiresc: nu avea ce căuta în lume, aşa un om, câtă vreme libertatea se mutase după gratii. El era un om liber. Când a fost chemat pentru prima oară la interogatoriu, chipurile în calitate de martor, avea deja pregătită, în mână, valiza de puşcăriaş, iar în inimă şi în minte cuvintele bătrânului său tată: „e adevărat că vei avea zile foarte grele. Dar nopţile le vei avea liniştite – vei dormi bine. Şi vezi, să nu mă faci de râs. Să nu fi jidan fricos”. Nu a fost.

L-au arestat la începutul lui ianuarie 1960, iar peste câteva luni, mai precis la 15 martie, Părintele Mina, călugăr basarabean, îl botează umil şi maiestos în celula 18 din Jilava. Ezitările îndelungi de afară se lămuriseră deplin după gratii: în numai două luni de încleştare cu fiara, aflase că nimeni nu se face creştin peste noapte. Chemarea este mereu anterioară, blândă, până în clipa când glasul care te strigă devine ferm: „Ieşi din ţara ta...”, „Scoală-te...”, „Ia-ţi crucea ta”, „Vino după mine”! Atunci vezi ce-i creştinismul: „crucea adevărată, enormă, puturoasă, indiferentă, mânjitură, scârbă, maţe sfârtecate, năduşeală, sânge, batjocură, cuie...” – dar şi că toate acestea sunt, în fapt, un privilegiu, fapt ce explică dorinţa bucuroasă, nebună până la lacrimi, de a mulţumi, de a te bucura pentru tot. Simone Weil: creştinismul nu oferă o soluţie miraculoasă de salvare din suferinţă, ci o folosire miraculoasă a suferinţei.

Există cel puţin un gest cutremurător pe care l-a săvârşit în închisoare. Îl relatează chiar el, în Jurnal... Pe Noica îl mai văzuse înaintea procesului, cu ocazia unei confruntări. În stiulu-i caracteristic, Steinhardt refuză să le spună anchetatorilor mai mult decât ştiau chiar ei. Nu recunoştea nimic. Atunci a fost adus Noica, cu binecunoscuţii ochelari negri pe ochi, astfel încât să nu-i poată vedea pe cei care se aflau de faţă, în biroul respectiv, şi l-au pus să debiteze toate afirmaţiile, toate detaliile nerostite nici în ruptul capului de Steinhardt. Disciplinat, acesta a spus tot ce i se ceruse. Se pare că scena s-a petrecut identic şi în alte situaţii. Drept pentru care, la proces, atunci cânt tot lotul, „lotul Noica”, s-a văzut reunit acolo în bună parte datorită declaraţiilor „şefului”, corifeul filosofilor nu mai cuteza să privească pe nimeni în ochi. Era sfârşit. Nu aveau voie să comunice între ei, dar Părintele Nicolae s-a apropriat de el, i-a strâns uşor braţul şi nu i-a spus decât vreo două-trei cuvinte. Că îl iertaseră cu toţii. Că ei l-au înţeles, că ei l-au iertat. Şi a fost de-ajuns. Un gest mărunt şi neînsemnat, dar asemănător cu mărunţişurile esenţiale din viaţa Sfântului Anton (admirat de Nicolae), pe care mulţi îl privesc condescent: „Sfântul care-ţi găseşte cheile pierdute şi căţelul rătăcit!” Părintele Delarohia învăţase pe viu că există şi necazuri lipsite de aura măreaţă a tragediei, sâcâieli fade, caraghioase, faţă de care nu este creştineşte să rămâi nepăsător. Că un creştin nu poate fi altfel decât cu picioarele pe pământ, asemenea sătenilor rohieni, care înţeleg corect capitolul 25 din Evanghelia Sfântului Apostol Matei şi trăiesc „cu gândul la o judecată unde vor fi luate aminte faptele, nu vorbele meşteşugite ori încâlcite”.

La câţiva ani după eliberarea din detenţie, după moartea tatălui, Nicu Steinhadt a devenit Părintele Nicolae Delarohia. Un monah. Dar, Doamne cât de simţitor pentru cei gata de smintit... Nu-i plăceau defel tipicăreala, zelul împăunat şi îmbufnat, „habotnicia, strâmtă şi zăvorâtă în sine” – pe care le considera „o calamitate” pentru călugăr: „nu cu lanţul se leagă creştinul, ci cu dragostea şi cu libertatea”, detesta fanatismul fundamentalism, despre practicanţii căruia spunea că sunt creştini în travesti. Experienţa concentraţionară îl învăţase cu asupra de măsură că „partea grea la mănăstire nu-s posturile, metaniile, ajunările, privegherile. Astea-s floare la ureche. Greu cu adevărat, greu este, ca în orice obşte închisă, să trăieşti în pace şi armonie cu ceilalţi vieţuitori, să le înduri felul de a fi, a se purta şi a trăi. [...] Relaţiile interumane, iată piatra de încercare! Dragostea frăţească ori măcar bunăvoinţa, răbdarea, îngăduinţa (şi voinţa, iar dăm de ea!) de a păstra prietenia între fraţi – acestea dovedesc autenticitatea unei trăiri creştine, a unei vocaţii monahale... Numai ele omologhează folosirea denumirii de «mănăstire». De nu, totul nu-i decât paradă şi panoramă”. Interesant este că, pentru el, creştinismul nu reprezenta neapărat o religie, o altă religie, printre atâtea altele, ci mai ales un mod de viaţă, unul „cu totul nou, cu totul original, de origine vădit suprapământeană”, drept pentru care nu poate fi ţinut şi practicat in vitro; orice artificialitate îl veştejeşte, îl alterează, îl compromite în ochii oamenilor cu scaun la cap. Steinhardt era un monah... pas comme les autres: se spăla, îşi făcea gimnastica de dimineaţă, citea cărţi cu pasiune, scria cu virtuozitate, participa la conferinţe unde purta cu el un iz de nobleţe dintr-o epocă a normalităţii, predica plin de curaj, încălcând cu o graţie arareori inocentă convenţiile genului. Se războia mult cu „demonul lozincăriei şi stereotipiei ecleziastice”, socotea că tipizarea verbală şi stilul pilduitor, edificator, onctuos, emfatic sunt simptome „de lene şi de uscăciune a inimii”. Predicile lui răsună viu, la ordinea zilei, naturale, fireşti, optimist colorate, pline de un admirabil curaj, dacă ne gândim la vremea când le rostea. Parte dintre acestea se pot afla, spre bucuria noastră, în colecţia revistei Mitropolia Banatului. Pentru el, creştinul nu putea fi altfel decât curajos („Să nu ţinem la viaţă, să fim oricând gata s-o jertfim, defăimând deşertăciunile”), curajos şi iute de minte, nu de mână. Nobil, asemenea unui prinţ, şi iubitor de frumos, căci „frumuseţea va salva lumea”. Iubea afirmaţia aceasta a lui Dostoievski. O putem vedea din studiile şi eseurile prin care îşi făcea auzită vocea în afara zidurilor mănăstirii, în medii uneori cu totul rupte de cele ale Bisericii. Dar pretutindeni se simte aceeaşi idee de frumos: nu cel aseptic, estetizant, ci cel reprezentat prin sănătate, luciditate, normalitate, împotriva prostiei şi a „aerelor pe care şi le dă hidoasa gugumănie”.

În 27 martie 1989 i-a scris o ultimă scrisoare, una premonitorie, lui Ioan Pintea. Era preocupat de soarta manuscriselor lui: „aş vrea totuşi să încerc să las în urma mea o dovadă, o mărturie de credinţă creştină”. La cele veşnice a trecut câteva zile după aceea, doborât de anghina pectorală de care suferise în ultimii ani.

Într-adevăr, ce-ar fi spus în legătură cu un om care nu a îmbătrânit niciodată şi nici nu a murit? Că era frumos, aşa cum îi plăcea lui să definească frumosul. Şi inteligent. Că-i plăcea Mozart şi Bach. Şi The Beatles. El nu credea în clivajul dintre un frumos intelectualizat şi un frumos mistic al rugăciunii. Nu acredita ruptura dintre o cunoaştere raţională şi o alta contemplativă, ca să zicem aşa. Toată fiinţa lui dovedeşte că această sciziune subzită doar în ideea noastră preconcepută, conform căreia cele două ar putea fi, eventual interşanjabile. Părintele Nicolae aminteşte de Clement Alexandrinul, care atrage atenţia că cele două tind să se autonomizeze numai şi numai atunci când sunt desprinse de menirea lor firească: apropierea de Dumnezeu. În realitate, cele două nu sunt interşanjibile, dar nici diferite nu sunt. Nu se pot confunda, nici substitui, nici amesteca, nici despărţi. Este o dilemă din care nu se poate ieşi prin clivaj, ci prin asumarea normalităţii ei, adică a misterului, act care ne pregăteşte nu spre a-L cunoaşte pe Dumnezeu, ci spre a fi cunoscuţi noi de El, ca Cel Care cunoaşte inimile şi rărunchii, pătrunde până la despărţitura sufletului şi duhului.

Gestul faţă de Noica, mai sus amintit, dovedeşte că ar fi gândit şi el o frază ca aceasta: „când iubeşti nu-i nevoie nici măcar de scuze, pentru nimic, niciodată...” Ce nebunie! Ce scandal! Trebuie să fi iertat deja, încă dinainte de-a ţi se cere iertare. Nu mi-ai cere iertare, dacă nu te-aş fi iertat deja. Iată o lecţie despre îngăduinţă, dar o îngăduinţă preschimbată în armă cumplită asupra păcatului: iertarea izvorâtă din dragoste vădeşte ridicolul acestuia. Este mai ofensivă decât oricare pedeapsă: pune păcatul la colţ şi îl dezvăluie în toată nimicnicia şi găunoşenia lui. Îi acordă, senioral, exact importanţa care i se cuvine: este important şi apăsător în măsura în care îl cari mereu în spate, îl ţii minte şi-ţi scoţi ochii cu el, ţie sau altora. Morala Părintelui Delarohia nu este nici pe departe laxă. Ea ne învaţă că Hristos este iubire şi din iubire S-a răstignit pentru noi; dar iubirea nu obligă la nimic, iubirea este gratuită. Mântuitorul nu ne îndeamnă să ne ferim de păcat pentru că El s-a răstignit pentru noi, răstignirea nu reprezintă un capital negociabil, iubirea nu poate fi obiect de târguială. Ci ne îndeamnă tocmai pentru că, iubindu-ne, vrea să ne ferească de a mai ajunge sub tirania păcatului. Ce diferenţă ar mai fi între Hristos Dumnezeu şi păcat, dacă şi El ne-ar constrânge, fie şi spre bine, dacă şi El ne-ar tiraniza, fie şi cu răstignirea? Tocmai aceasta învaţă Părintele Steinhardt: că Hristos este iubire, iar iubire autentică nu se află în afara libertăţii; păcatul este nedemn pentru statutul nostru de oameni liberi şi purtători ai chipului lui Hristos, de oaspeţi la masa Lui. Nu putem şedea cu El la masă, dacă nu ne purtăm unii altora poverile, adică dacă nu ne iertăm.

Invitaţia la sfinţenie pe care ne-o face Mântuitorul Hristos, prin robul Său Nicolae Steinhardt, este una cu totul deosebită. Există, fără doar şi poate, o sfinţenie pe care am putea-o numi instituţionalizată. Aceasta este foarte similară cu satisfacerea unui portret-robot sau cu alcătuirea unui dosar ce trebuie neapărat să conţină anumite acte şi nu altele, de regulă foarte dificil, dacă nu chiar cu neputinţă de produs de către marea majoritate a oamenilor. Este o sfinţenie rezervată elitelor, greu accesibilă din toate punctele de vedere şi de o perfecţiune care te poate lăsa să crezi că lupta se duce oarecum împotriva omului; că tu nu ai nici o şansă. De aceea, Părintelui Delarohia i s-ar putea îngădui virtutea unei sfinţenii mai puţin instituţionalizată. El nu are piesele necesare la dosar. Dar, în viaţa lui, ceea ce a fost da, a fost da, iar ceea ce a fost nu, a fost nu. Inima lui nu s-a împărţit nicidecum, ci s-a ţinut una, pentru Hristos, în cel mai firesc mod cu putinţă. Tocmai firescul îl întruchipează Steinhardt, normalitatea, politeţea, bunul simţ – ca fiind posibil de circumscris unui mod de sfinţenie. Toate acestea sunt aspecte ale vieţii oricui accesibile – ceea ce-mi redă speranţa că mai există o şansă şi pentru mine, una deloc minimală: sfinţenia ca firesc. Mă pot mântui, aşadar, păstrându-mi normalitatea şi asumându-mi omenescul în limitele stării lui fireşti. Acesta este talantul pe care, ca o slugă bună şi credincioasă, Părintele Nicolae ne îndeamnă, cu surâsu-i plin de înţelesuri pe buze, să nu-l îngropăm. La capătul a încă un mileniu de la Naşterea Mântuitorului Hristos, normalitatea a devenit virtute cardinală. Iar dacă ar fi risipit întunericul care ne înconjoară şi doar cu această lumină, dacă aceasta ar fi singura dovadă de credinţă creştină pe care a lăsat-o în urma lui Părintele Nicolae Steinhardt Delarohia, tot prea destul este ca să-I mulţumim lui Hristos Dumnezeu, din inimă, pentru povestea de iubire care a fost viaţa lui.


Text disponibil sub licența
Atribuire-Necomercial
Sursă tipărită: Calendarul Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Timişoarei pe anul de la Hristos 1998, anul al XIX-lea, Timişoara, pag. 187-193.

Articol postat de: Nicolae Codrea • Data: 22 februarie 2011 • Vizualizări: 1779