Prima paginăBibliotecaAutoriCăutare
Bucuria trăirii autentice şi curajul mărturisirii neîncetate
Astăzi, Biserica noastră îl cinsteşte pe Sfântul Maxim Mărturisitorul, un cuvios cunoscut în teologia şi spiritualitatea ortodoxă pentru densitatea şi profunzimea sa greu de egalat. Viaţa şi opera acestui mare sfânt şi teolog creativ al Bisericii trezesc interes şi astăzi, fiind un exemplu viu, de adevărată mărturisire a dreptei credinţe. Lucrările sale de teologie şi spiritualitate au fost scrise întotdeauna împotriva curentului de opinie general, cuviosul autor trăind permanent ceea ce învăţa şi teologhisind ceea ce trăia. Toate acestea le-a pecetluit cu mărturisirea sa de credinţă neîncetată şi cu sângele său
S-a născut în anul 580, într-un sat din Golan, dintr-o familie nobilă, însă la vârsta de 9 ani a rămas orfan, fiind încredinţat unei mănăstiri din Palestina. În 614 s-a retras la o mănăstire din Chrysopolis, de pe ţărmul răsăritean al Bosforului, iar după zece ani s-a mutat la Mănăstirea "Sfântul Gheorghe" din Cyzic. De aici a plecat în anul 626, ca urmare a unei incursiuni a perşilor şi, trecând prin Grecia şi Egipt, s-a aşezat pentru mai multă vreme într-o mănăstire din Cartagina. În această perioadă, Sfântul Maxim a devenit principalul apărător al Ortodoxiei împotriva monoteliţilor, care susţineau că în Hristos nu se află două voinţe, dumnezeiască şi omenească, ci doar una, cea dumnezeiască. El a fost cel care a pregătit în 649 sinodul de la Roma care, sub papa Martin I, a condamnat erezia monotelită. Pentru opoziţia sa faţă de monotelismul susţinut de politica imperială, Sfântul Maxim a fost trimis în două exiluri, mai întâi la Bizya şi apoi la Perberis, în Tracia. În anul 662 a fost anatematizat împreună cu ucenicul lui, Atanasie, şi cu un alt Atanasie, apocrisiarul Romei la Constantinopol. După ce li s-au tăiat limba şi mâna dreaptă, au fost trimişi în exil, pe coasta orientală a Mării Negre, unde Sfântul Maxim a trecut la Domnul în ziua de 13 august a aceluiaşi an.

Opera

Sfântul Maxim este cunoscut în creştinism pentru operele sale teologice, dintre care o parte se găsesc în volumele II şi III din Filocalie. Amintim aici: "Răspunsuri către Talasie", în care sunt interpretate mai multe texte din Sfânta Scriptură, "Scholia", un comentariu la scrierile Sfântului Dionisie Pseudo-Areopagitul, precum şi "Mistagogia", o explicare a Sfintei Liturghii. "Ambigua" este o altă scriere importantă a Sfântului Maxim care, în concepţia părintelui Stăniloae, cuprinde întreaga lui teologie ca bază a vieţii spirituale. La acestea se adaugă şi alte lucrări, în care sunt expuse învăţături ascetice, dar şi dogmatice: "Capete despre dragoste", "Capete gnostice", "Cuvânt ascetic" sau "Scurtă tâlcuire a rugăciunii Tatăl nostru". Nevoinţele despătimirii şi cunoaşterea se află, după Sfântul Maxim, într-o legătură indisolubilă. Astfel, făptuirea se cere îndrumată de cunoştinţă, iar cunoştinţa trebuie confirmată prin făptuire, deoarece, "prin porunci, Domnul face nepătimaşi pe cei ce le împlinesc; iar prin dumnezeieştile dogme le dăruieşte luminarea cunoştinţei".

Iubirea, cale a erminiei

"Răspunsuri către Talasie" este o lucrare de exegeză propriu-zisă, în care sunt interpretate unele texte biblice dificile, din Vechiul şi Noul Testament. Motivaţia actului exegetic este determinantă, în cazul Sfântului Maxim, pentru reuşita acestuia. El primise o "listă cu multe locuri obscure din Sfânta Scriptură", alcătuită de presbiterul şi egumenul Talasie, care îi cerea "un răspuns scris cu privire la înţelesul lor mai înalt". La început, după ce a primit şi a citit lista respectivă, a refuzat categoric să răspundă şi l-a rugat pe Talasie "mult şi de multe ori" să-l scutească de această grea încercare, pe motiv că înţelesul textelor îl depăşeşte: "Aceste locuri de-abia pot fi înţelese de cei care au înaintat mult în contemplaţie şi au ajuns la capătul celor mai înalte şi mai neapropiate cunoştinţe, nu însă de mine, care mă târăsc pe pământ şi, asemenea şarpelui celui blestemat de odinioară, nu am altă hrană afară pământul patimilor, înnoroiat ca un vierme de putreziciunea plăcerilor" (Răspunsuri către Talasie, p. 26). Singurul motiv care l-a determinat să răspundă unei asemenea provocări a fost acela ca nu cumva, prin refuzul său, "să sufere în vreun fel iubirea dintre ei". Modul în care Sfântul Maxim îşi expune motivaţia demersului său exegetic este foarte sugestiv: "Făcând deci aceasta mult şi de multe ori, când am văzut că nu primeşti această rugăciune a mea, temându-mă să nu sufere ceva iubirea care ne uneşte şi ne face să avem un singur suflet, chiar de purtăm două trupuri, putând să-ţi pară refuzul meu un semn de neascultare, am cutezat, împotriva voii mele, cele mai presus de puterea mea. Am socotit că e mai bine să fiu acuzat de îndrăzneală şi să fiu luat în râs de cei ce voiesc, decât să sufere iubirea vreo clătinare şi vreo micşorare. Căci după Dumnezeu nimic nu e mai de preţ ca ea în ochii celor ce au minte. Mai bine zis, nimic nu e mai plăcut lui Dumnezeu ca ea. Căci ea adună la un loc pe cei dezbinaţi şi poate crea în cei mulţi sau în toţi o identitate netulburată a voirii". Deşi Sfântul Maxim a fost sceptic în privinţa acestui demers al său, răspunsurile la întrebările egumenului Talasie şi înţelesurile date textelor biblice dificile trimise de acesta se vor constitui într-una dintre cele mai cunoscute şi mai importante lucrări patristice din toate timpurile, care, între lucrările sale, ocupă, ca importanţă, unul dintre primele locuri, dacă nu chiar primul (pr. conf. dr. Constantin Coman, Erminia Duhului, Editura Bizantină, Bucureşti, 2002, p. 162).

Concepţia antropologică a Sfântului Maxim

În scrierile sale, Sfântul Maxim acordă o importanţă deosebită omului, lumii şi lui Dumnezeu. Propriu-zis, el are în vedere urcuşul omului spre îndumnezeire. Acest urcuş, însă, presupune curăţirea de patimi şi cunoaşterea în duh a raţiunilor lumii, adică primele două trepte care o anticipează pe ultima: unirea cu Dumnezeu şi contemplarea în lumina Lui directă a raţiunilor tuturor lucrurilor. Trebuie precizat că "Dumnezeu nu este în şi pentru Sine însuşi (cât ne este cu putinţă să ştim) nici început, nici mijloc, nici sfârşit" (Sfântul Maxim Mărturisitorul, "Capete gnostice", în Filocalia, vol. II, pp. 155-156). Sfântul Maxim adaugă faptul că "începutul, mijlocul şi sfârşitul existenţelor este Dumnezeu ca cel ce le face, dar nu ca cel ce le pătimeşte. Este început ca Făcător, mijloc ca Proniator şi sfârşit ca Cel ce le circumscrie" ("Capete gnostice", p. 159).


Text disponibil sub licența
Atribuire-Necomercial

Articol postat de: Radu Bogoevici • Data: 21 ianuarie 2011 • Vizualizări: 1236