Prima paginăBibliotecaAutoriCăutare
Umanismul creştin şi umanismul secularizat
Cuvântarea Sanctităţii Sale, Bartolomeu I, Patriarh Ecumenic, cu prilejul decernării Diplomei Honoris Causa a Academiei Române
Domnule preşedinte al Academiei Române,
Domnilor Academicieni,
Prea Fericite şi Iubite Frate Patriarh al României, Teoctist,
Domnilor reprezentanţi ai autorităţilor poporului român,
Înalt Prea Sfinţiile Voastre, Prea Sfinţiile Voastre,
Iubiţi fii în Hristos Domnul,

Cu multă emoţie urcăm la această tribună să mulţumim din adâncul inimii Academiei Române pentru decernarea Diplomei Honoris Causa Smereniei Noastre. Considerăm că cinstea aceasta este adresată Sfintei şi Marii Biserici Mame a lui Hristos şi soborului numeros al Patriarhilor Ecumenici, care au slujit-o pe aceasta şi întreaga creştinătate. Într-adevăr, acestora le aparţine toată cinstirea şi recunoştinţa pentru contribuţia lor la păstrarea unităţii Bisericii Ortodoxe, la efortul depus pentru restaurarea unităţii tuturor creştinilor, la reglementarea diferitelor probleme şi situaţii dificile care au apărut de-a lungul timpului şi la păstrarea neştirbită a Credinţei şi Tradiţiei Ortodoxe. Între aceştia s-au aflat zeci de Patriarhi Sfinţi care au strălucit prin cultura lor şi care, pe drept cuvânt, sunt vrednici de cinstea care se face acum Smereniei Noastre. De aceea, în numele lor, primind această diplomă de onoare o înmânez la rându-mi celor cărora aparţine, continuând acelaşi drum pe care, luminaţi de Dumnezeu, ei l-au deschis, acela al slujirii Patriarhiei Ecumenice în folosul tuturor Bisericilor.

Patriarhia Ecumenică nu exercită, aşa cum este cunoscut, o funcţie administrativă asupra Bisericilor Ortodoxe Autocefale. Fiecare Arhiepiscop al Constantinopolului şi Patriarh Ecumenic este doar primul între egali în raport cu toţi Arhiereii Ortodocşi. Acest primat de cinstire îl are încă de la Sinoadele Ecumenice II şi IV, în virtutea canoanelor 2 şi 28 ale acestora. Rolul său este unul coordonator şi complementar. Aplicând aceste sfinte canoane, Patriarhia Ecumenică slujeşte Biserica cu responsabililtate şi cu deplină cunoştinţă a graniţelor competenţelor sale, pe care le respectă la modul absolut, autolimitându-se la cele pe care practica de veacuri şi recunoaşterea de către toţi le-au dovedit ca datorii de iubire şi grijă ale Patriarhiei Ecumenice pentru Bisericile Ortodoxe.

În spiritul acestei griji materne, Patriarhia Ecumenică promovează emanciparea Bisericilor locale mature, conferindu-le acestora autonomia sau autocefalia, şi se bucură observând progresele lor, aşa cum se întâmplă în mod deosebit cu Sfânta Biserică a României, cinstită cu vrednicia patriarhală. Colaborează cu acestea în spiritul egalităţii frăţeşti, fără orgoliu sau sentimente de superioritate. Iar dacă se întâmplă să intervină pentru a semnala sau a arăta cum trebuie să se facă ceva, o face cu dragoste frăţească şi din conştiinţa datoriei pe care o are în vederea păstrării ordinii canonice instituite pentru binele tuturor. Menţinerea ordinii canonice aduce cu sine pacea şi buna rânduială, deoarece aceasta nu este afectată de interese sau obţiuni personale, ci presupune supunerea faţă de toate cele binerânduite de Sfinţii Părinţi, ale căror graniţe perene nu este spre binele nostru a le schimba.

Am spus că una dintre cele mai importante slujiri ale Sfintei şi Marii Biserci a lui Hristos este păzirea tezaurului Credinţei şi ferirea obştii binecredincioşilor creştini de învăţăturile greşite, care îi şi abat pe aceştia de la calea adevărată care duce pe om la finalitatea pentru care a fost creat. Îngăduiţi-ne, în puţine cuvinte, să vă reţinem atenţia asupra uneia dintre cele mai importante adevăruri ale credinţei noastre, şi anume asupra aceluia care se referă la condiţia adevărată a omului în cadrul realităţii create şi a celei necreate.

Astrofizicienii şi cosmologii contemporani, observând viaţa cosmosului, constată că toate componentele sale par a-l sluji pe om. De aceea au ajuns la concluzia că în cosmos este dominant un principiu pe care l-au numit anthropic. Părerea că universul este în slujba omului este acceptată şi de Biserica Ortodoxă. Dar, în timp ce referitor la aceasta există un consens, mai departe se ridică întrebarea dacă omul se află în relaţie şi ce fel de relaţie cu o altă realitate din afara universului creat, despre a cărei existenţă avem indicii şi cu care realizăm contact personal prin credinţă, prin dragoste şi prin frică de Dumnezeu. La această întrebare fiecare om dă în mod absolut liber răspunsul lui personal. Din punct de vedere statistic, însă, răspunsurile pot fi clasificate în două mari categorii. Cea negativă, conform căreia omul există în lume autonom şi autodeterminat şi cea pozitivă, conform căreia omul există ca persoană în relaţie personală cu Persoanele care l-au creat, pe care în mod obişnuit le numim Dumnezeu.

Părerea conform căreia existenţa nu este - sau nu este întotdeauna - dată de relaţia cu altceva, adică uneori sau întotdeauna este considerată existenţă prin raportare la altceva, în timp ce este posibil sau se întâmplă să nu fie existentă dacă lipseşte acel ceva la care se raportează, nu este originală astăzi. Deoarece astăzi a fost acceptat faptul că realitatea (lucrul) de observat există sau există aşa cum există în relaţie cu cei care o observă şi este posibil ca în raport cu un alt observator să nu existe sau să existe în mod diferit. În plus este cunoscut că fiecare categorie de obiecte este definită prin punerea laolaltă a unor caracteristici comune, în absenţa cărora un obiect nu ar mai fi definit ca şi atunci când acestea sunt luate în consideraţie, ci ca ceva diferit. Este cunoscut dictonul antic: Omul este bucuros (fericit) atunci când este cu adevărat om. Aceasta înseamnă că entitatea pe care o numim om, este posibil să nu fie cu adevărat om, deşi are formă de om. Această eventualitate pune în faţa noastră următoarea întrebare dificilă: care sunt acele elemente, care trebuie să existe într-o existenţă, pentru ca aceasta să fie cu adevărat om?

Concepţia umanistă antropocentrică, cea care îl vede pe om ca fiinţă autonomă, respinge orice dependenţă a omului faţă de Dumnezeu, adică orice dependenţă a existenţei şi a ipostasului acestuia de Dumnezeu. Conform acestei concepţii, omul este om independent de relaţia sa cu Dumnezeu. Nu este, prin urmare, chip al lui Dumnezeu care tinde sau este dator să tindă spre asemănarea cu Acesta, înaintând pe o anumită cale, ci este o entitate cu existenţă de sine, în măsură şi datoare să se autodetermine independent şi indiferent faţă de existenţa sau neexistenţa lui Dumnezeu. Susţinând aceasta, concepţia umanistă antropocentrică nu este în nici un fel originală, ci continuă concepţia şi calea aceea pe care a arătat-o şarpele Evei şi pe care, din nefericire, a urmat-o sub presiunea curiozităţii intelectuale şi Eva şi Adam.

Potrivit credinţei creştine, Dumnezeu a creat pe om după chipul şi asemănarea Sa. Adică, fiind personal şi ipostasiat în trei persoane (triipostasiat în persoane), a creat pe om personal şi multiipostasiat în persoane (ipostasiat în multe persoane). I-a dăruit acestuia o parte importantă din capacităţile Sale, precum aceea de a gândi, a voi, a simţi, a avea conştiinţă de sine, a cunoaşte, a crea şi multe altele, împreună şi cu capacitatea de a urma calea arătată de Dumnezeu, pe care înaintând permanent îndrumat şi purtat de Acesta, să sporească capacităţile sale până la atingerea unui grad tot mai îmbunătăţit de asemănare a sa cu desăvârşirea infinită a lui Dumnezeu.

Şarpele susţinea în chip mincinos că neconformarea omului cu poruncile (îndrumările) lui Dumnezeu nu va avea consecinţe neplăcute pentru existenţa omului ca atare, ci îl va schimba de aşa manieră încât va putea fi „ca Dumnezeu”. Aşadar, dorinţa omului de îndumezeire prin sine, prin puteri proprii, constituie păcatul (greşeala) adamic, repetet continuu de atunci de numeroşi urmaşi ai acestuia. Greşeala aceasta a condus la o pseudo-îndumnezeire a omului, la idolatrizarea sa, despre care Dumnezeu, potrivit exprimării Pentateuhului lui Moise, a spus, compătimind pe cel amăgit, „iată Adam s-a făcut ca unul dintre noi” (Geneză 3:22).

Omul aparţine lumii create. Dumnezeu este pretutindeni prezent şi împlinitor a toate, dar, în acelaşi timp este mai presus, dincolo de tot ceea ce constituie lumea creată. Ori de câte ori omul ignoră existenţa celeilalte realităţi, care străbate lumea, dar se întinde dincolo de aceasta, şi limitează înţelegerea fenomenelor precum şi aspiraţiile sale numai la ceea ce consideră a fi parte a lumii create, spunem că se află într-o stare de secularizare, într-o stare de autolimitare a existenţei sale numai la acele capacităţi care ţin de veacul acesta temporal şi la lucrurile pe care reuşeşte să le împlinească fiecare în scurta perioadă a vieţii sale. Cea mai înaltă, dar şi cea mai tristă, izbândă a omului secularizat este aceea de a fi investit, în setea lor de mărire, în copia nereuşită a chipului lui Dumnezeu, aşa cum şi-o imaginează el amăgindu-se, şi de a fi devenit precum Adam „ca Dumnezeu” şi nu Dumnezeu. Exemple ale acestei decăderi avem în Supraom şi în imitatorii acestuia, ca şi în toate ideologiile antropocentrice care refuză credinţa în Dumnezeu şi îndumnezeiesc într-un grad anume pe om, sau îl fac pe acest „măsură a tuturor lucrurilor”, fără umanitate de păreri în ceea ce priveşte determinarea elementelor acelora care îl constituie pe om ca fiinţă bucuroasă (fericită). Biserica Ortodoxă cunoaşte valoarea deosebită a omului creat după chipul lui Dumnezeu şi cu posibilitatea ajungerii la asemănarea cu Dumnezeu. Mai mult decât atât, învăţând şi oferind în fapt exemple de oameni sfinţi, care s-au îndumnezeit după har, ne asigură că omul, urmând calea arătată de Dumnezeu Însuşi, poate deveni dumnezeu după har şi nu numai „ca dumnezeu”.

Diferitele ideologii şi învăţături umaniste conţin, desigur, numeroase elemente pozitive, precum sunt interesul pentru instrucţie, în special pentru cea clasică, pe care mulţi dintr marii Părinţi ai Bisericii au deţinut-o la cel mai înalt nivel şi pe care o recomandau selectiv, accentul pus pe educaţie şi exerciţiu ca mod de îmbunătăţire a caracterului uman şi altele. Dar, deşi înaintează firesc până la un anumit punct, se află subit în impas, deoarece îi apare în faţă întrebarea existenţială, moartea fizică se prezintă ca o certitudine inevitabilă, eventualitatea deşertăciunii tuturor lucrurilor se impune ameninţător şi rezultatul este adeseori nihilismul, amoralismul nestăvilit, eudemonismul efemer şi angoasant, antagonismul nemilos, egocentrismul şi convertirea interesului pentru om în holocauste, genocide, în comercializarea omului-sclav, a omului-maşină de producţie, a omului-obiect producător de plăceri sau abordarea duşmănoasă a omului care revendică purtarea noastră de grijă, sortit exterminării pentru asigurarea confortului nostru.

Aşadar, umanismul secularizat, în ciuda deselor bune intenţii ale numeroşilor susţinători ai săi şi în ciuda elementelor sale în parte pozitive, produce de obicei omului multe suferinţe. Este la îndemâna omului, care nu are în vedere un model la asemănarea căruia să tindă, să se lase atras şi să idolatrizeze pornirile (poftele) sale nefireşti, în special iubirea de mărire, iubirea de arginţi şi iubirea de plăcere. Aceste trei ramuri ale iubirii patologice de sine presupun un individualism şi un egocentrism puternice şi provoacă conflictele interumane. Omul este tentat să anuleze succesiv, una câte una, restricţiile morale, din moment ce acestea provin numai de la sine. Dacă le-a instituit el în mod independent, tot independent le poate şi anula. În felul acesta, în cele din urmă ajunge să domine ceea ce după noi este rău, dar pentru acesta are aceeaşi valoare cu ceea ce noi numim bine. Aceasta este o consecinţă logică necesară a acceptării autonomiei morale a omului.

La creştini morala rezultă din „după asemănare cu chipul”. Ei sunt chipul prototipului. Sfântul Apostol Pavel spune caracteristic: „Iar noi toţi, privind ca în oglindă, cu faţa descoperită, slava Domnului, ne prefacem în acelaşi chip din slavă în slavă, ca de la Duhul Domnului” (II Corinteni 3, 18). Slava Domului, chipul lui Dumnezeu este chipul Fiinţei neîncolăcite în jurul eului, ci pătrunse de puterea nemărginită a iubirii către un Tu, fiinţă care creează un imens număr de persoane capabile să participe la bucuria, la iubirea şi la fericirea transmiterii vieţii şi a bucuriei care o însoţeşte. Pentru creştini omul se îndumnezeieşte prin asemănarea sa cu iubirea lui Dumnezeu. Prin urmare, se constituie în izvor care dăruieşte şi nu în crater care înghite pe semenul său. Puterea care izvorăşte din creştini este o putere centrifugă, este ca o rază care iradiază spre odihna celor osteniţi şi împovăraţi şi ca o mână întinsă spre a ridica greutatea de pe umerii semenilor iubiţi. Mişcarea de dăruire este trăită de credincioşii creştini în persoana lui Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul, ca iubire jertfelnică, care provoacă în aceştia o mişcare asemănătoare, iubitoare, - izvorâtă din recunoştinţă – către Hristos Cel iubitor şi către fraţii mai mici ai Acestuia, cei dimpreună cu el oameni. „Întru aceasta este dragostea, nu fiindcă noi am iubit pe Dumnezeu, ci fiindcă El ne-a iubit pe noi... Iubiţilor, dacă Dumnezeu astfel ne-a iubit pe noi şi noi datori suntem să ne iubim unul pe altul”, citim în prima epistolă sobornicească a Sfântului Ioan (4, 10-11).

Aşadar umanismul creştin – pentru a recapitula – cunoaşte pe om nu ca fiinţă autonomă, ca individ care există independent şi indiferent de celelalte fiinţe, ci ca persoană care există în relaţie cu alte persoane, adică, în sensul grecesc antic al cuvântului persoană, ca fiinţă care priveşte (stă cu faţa) spre alte fiinţe. Prin urmare el există ca persoană numai dacă se află în relaţie de raportare cu alte persoane, concret cu persoanele Sfintei Treimi şi, în continuare, cu toate persoanele semenilor săi. Dacă lipseşte relaţia personală de iubire a omului faţă de Dumnezeu şi faţă de semenul său, lipseşte atunci o componentă esenţială a condiţiei umane. Existenţa lipsită de raportarea iubitoare la Dumnezeu, această existenţă care are forma omului şi sufletul şi viaţa omului, nu constituie pe omul întreg şi desăvârşit, ci o entitate, capabilă să devină om întreg şi desăvârşit dacă restaurează sau reedifică relaţia sa iubitoare cu Dumnezeu şi cu oamenii. Aceasta poate să constituie „frumuseţea cea veche”, pe care imnograful râvneşte „a o redobândi”.

Ne-am întrebat la început care este elementul acela pe care gânditorul antic îl percepe ca necesar pentru ca cel care are înfăţişare de om să fie „om cu adevărat”, în care caz va fi în mod necesar şi bucuros. Deja putem să răspundem. Omul este cu adevărat om şi, prin urmare, bucuros, atunci când se află în relaţie iubitoare cu Dumnezeu şi cu semenii săi. În acest caz, lucrează asupra sa Harul Dumnezeiesc şi omul apare plin de bucurie (vezi coincidenţa de rădăcină lexicală în limba greacă pentru har şi bucurie - χαρα n.tr.), scăldat în lumina lui Dumnezeu şi iradiind razelor Sale.

Potrivit credinţei creştine, omul este, aşa cum am spus mai sus, chip al unul arhetip desăvârşit al lui Dumnezeu. După formularea Sfântului Grigorie de Nyssa, „Dumnezeu, care numai din bunătate a creat pe om, a aşezat în acesta din toate calităţile Lui. Acest lucru îl declarăm pe scurt spunând că omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu” (vezi MIGNE, 44, 184B). În consecinţă omul ca şi chip al lui Dumnezeu poartă „în toate” caracterul frumuseţii dumnezeieşti originale, în special libertatea şi iubirea. Dar când omul, în mod liber, a întrerupt legătura sa cu Dumnezeu, când şi-a întors faţa de la faţa lui Dumnezeu şi a dorit să urmeze drumul său propriu, a umbrit chipul prototipului care se afla în el, a întunecat chipul acestuia şi a pierdut vederea prototipului spre asemănarea căruia trebuia să tindă.

Nu este vorba numai de o simplă încălcare, care aduce cu sine o simplă sancţiune şi nu o alienare a făptuitorului. Este vorba de o degradare ontologică a persoanei umane, care, ne mai privind spre faţa lui Dumnezeu cu dragoste şi cu dorinţa de asemănare, se transformă într-o entitate subumană, entitate de om defectiv, adică om lipsit de o trăsătură caracteristică esenţială a ipostasului uman. Aceasta este considerată ca degradare, distrugere, omorâre a fiinţării umane iniţiale, cădere a fiinţei umane de la starea de a fi om înzestrat cu toate trăsăturile caracteristice umane iniţiale la starea de a fi om schimbat, degradat, defectiv şi pentru aceasta, „om care nu se bucură”, potrivit dictonului antic.

Conform Credinţei Ortodoxe, păcatul lui Adam nu a fost încălcarea unei prevederi de drept, prin care s-ar fi adus ofensă dreptăţii lui Dumnezeu, Care, la rândul Său, ar cere restaurarea acestei dreptăţi, ca şi când fapta lui Adam ar fi produs o lipsă lui Dumnezeu şi Acesta cere lucrul de care a fost lipsit, solicitând, adică, împlinirea dreptăţii dumnezeieşti ofensate. Încălcând porunca (am spune mai curând recomandarea) lui Dumnezeu, Adam a mâncat din fructul otrăvit şi ucigător, s-a făcut părtaş răului, adică a refuzat relaţia de dragoste şi încredere faţă de Dumnezeu şi a suferit el însuşi rănire, alienare şi degradare, pierzând elementul constitutiv esenţial al ipostasului uman, adică acela de a fi o existenţă în continuă raportare şi relaţie iubitoare cu Dumnezeu. Această transformare a fost moştenită de urmaşii lui Adam, care au devenit ca şi el oameni defectivi şi nu oameni vinovaţi. Păcatul protopărinţilor a transferat neamului omenesc alienarea degradantă şi nu vinovăţia şi răspunderea de tip juridic.

Faptul că omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu nu înseamnă, desigur, că este întru toate asemănător cu Acesta. Dacă ar fi fost în toate asemănător „nu ar mai fi fost asemenea ci identic”, spune Sfântul Grigorie de Nyssa (MIGNA, 44, 184C). Diferenţa constă în aceea că Dumnezeu (arhetipul) este necreat şi neschimbător, în timp ce omul este creat şi de aceea schimbător, suferind deja prima schimbare prin trecerea lui de la neexistenţă la existenţă. Pentru ca omul, care prin natura lui este schimbător, să poată rămâne chipul arhetipului lui Dumnezeu, trebuie să se menţină în relaţie personală iubitoare cu Acesta, în care relaţie a fost creat. Această rămânere în existenţa determinată de raportarea şi relaţia cu altă existenţă a depins în exclusivitate de libertatea acestuia faţă de orice necesitate exterioară. Această libertate i-a fost dată după chipul libertăţii absolute asemănătoarea a lui Dumnezeu. Menţinerea în această existenţă ar fi condus pe om şi la „după asemănare”, adică la neschimbabilitatea dobândită, la opţiunea liberă şi voită în favoarea păstrării neschimbate a relaţiei personale iubitoare faţă de Dumnezeu, Cel care l-a creat în mod liber şi voit. Din momentul în care această relaţie a fost întreruptă unilateral de către perechea protopărinţilor, s-a pierdut exactitatea (claritatea) chipului dumnezeiesc în om, adică omul nu mai este o existenţă sănătoasă, ci un chip degradat al arhetipului. Aceasta aduce cu sine insuccesul oricărei încercări a omului de a restaura în sine chipul arhetipului, frumuseţea iniţială, deoarece a pierdut vederea personală a Acestuia, întorcând pentru totdeauna faţa sa de la Acesta prin opţiunea sa pentru autonomie.

Este caracteristic faptul că, de atunci, omul caută neîncetat faţa, persoana, cu care a pierdut legătura. A păstrat amintirea faptului că odinioară a avut o relaţie personală iubitoare cu o persoană, pe care cu trudă o caută. Poezia, filosofia, gândirea, religia, arta, ştiinţa se află în fiecare clipă faţă în faţă cu întrebarea cine este acel inaccesibil, ale cărui chipuri simţim că suntem, pe care inima noastră îl caută neîncetat, „precum doreşte cerbul izvoarele apelor”, şi pe care unele existenţe sensibile îl au totdeauna înaintea lor pentru a nu se rătăci. Prima înţelegere a acestui cuvânt este aceea de a nu încălca poruncile dumnezeieşti. Nu ar fi însă prea mare îndrăzneala noastră să spunem că este la fel de bine acceptată şi interpretarea potrivit căreia nu vor să rătăcească pentru a nu pierde relaţia personală cu Domnul, Cel pe care îl văd în faţa lor, deoarece, dacă ar pierde această relaţie, nu ar mai putea să înainteze în urmarea prototipului iubit şi în asemănarea cu el.

Toate acestea sunt imagini şi simboluri ale unei realităţi. Şi această realitate este, aşa cum am spus, aceea că, de la Adam începând, omul a pierdut vederea arhetipului chipului său, a deteriorat acest chip în sine şi nu a mai putut să restaureze prin el însuşi nici vederea chipului şi desigur nici chipul prototipului însuşi, a cărui imagine se întunecase complet. A fost nevoie, în consecinţă, să se nască un om care să poarte în sine chipul desăvârşit al prototipului, al lui Dumnezeu, aşa încât toţi oamenii văzând acest chip şi unindu-se tainic cu el să restaureze în ei înşişi chipul. Acest om s-a născut, şi anul acesta sărbătorim aniversarea a două mii de ani de la naşterea Lui. Este Dumnezeu-Omul Iisus. El este chipul desăvârşit al omului desăvârşit şi prin aceasta, este chipul desăvârşit al lui Dumnezeu în om.

Cu ochii întunecaţi ai trupului şi ai sufletului nostru nu distingem întru totul şi cu claritate trăsăturile Lui caracteristice. Este nevoie pentru aceasta de curăţia inimii, deoarece numai cei care sunt fericiţi de Acesta ca fiind curaţi cu inima „vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5, 8). Dar boala omului este atât de grea, încât nici curăţirea inimii nu o poate dobândi prin eforturi proprii. Şi pentru aceasta are nevoie de ajutorul dumnezeiesc, al Harului Dumnezeiesc, cel care pe cele slabe la vindecă şi pe cele de lipsă le plineşte. Cei care, sfinţindu-şi viaţa, s-au învrednicit de vederea feţei lui Hristos, s-au minunat nespus de lumina lină fermecătoare a Acestuia. Iată cum se exprimă Sfântul Siluan Atonitul în legătură cu aceasta: „Când vede pe Domnul, sufletul se bucură cu smerenie... Este atras de dragoste către El şi focul iubirii lui Dumnezeu nu-l lasă să uite pe Acesta nici ziua, nici noaptea, nici măcar o clipă...” (Gheron Siluan, pag. 324).

Arătarea lui Hristos către sfinţi este o întâlnire personală, în virtutea căreia întoarcerea acestora către Dumnezeu dobândeşte un profund caracter personal. În rugăciunea lui, sfântul vorbeşte cu Dumnezeu faţă către faţă, „aşa cum vorbeşte cineva cu prietenul său” (Ieşire 33, 11). Noi, ceilalţi, „vedem acum ca prin oglindă, ca-n ghicitură, iar atunci faţă către faţă” (I Corinteni 13, 12). Văzând slava Domnului, ne prefacem în acelaşi chip de slavă (vezi II Corinteni 3, 18). Dar deşi suntem fii ai lui Dumnezeu „şi ce vom fi nu s-a arătat, ştim că dacă El se va arăta, noi vom fi asemenea Lui, fiindcă Îl vom vedea aşa cum este” (I Ioan 3, 2).

Pentru a deveni urmaşi desăvârşiţi ai arhetipului omului şi, prin urmare, pentru a fi cu adevărat oameni, asemenea omului creat iniţial, trebuie să vedem un om desăvârşit. Acesta este Domnul nostru Iisus Hristos. Umanismul creştin pe Acesta îl are ca prototip, ca model: pe Omul şi Dumnezeu-Omul Iisus, pe Cel care este în Tatăl şi are în Sine pe Tatăl şi pe Duhul Sfânt, pe Cel care trăieşte permanent în legătură personală de iubire şi ascultare până la moarte cu Tatăl şi în Care este trăită într-o plinătate de nedescris libertatea mântuitoare.

Fie ca să ne învrednicim toţi de această libertate a duhului, „prin care Hristos ne-a eliberat” (Galateni 5, 1). Aşa să fie.


Text disponibil sub licența
Atribuire-Necomercial
Sursă tipărită: Altarul Banatului, Nr. 10-12/2000, Timişoara, pag. 19-25.

Articol postat de: Nicolae Codrea • Data: 27 februarie 2011 • Vizualizări: 1110