Prima paginăBibliotecaAutoriCăutare
Balada iconarului de lângă rai
Publicată în vol. Balade, Bucuresti, 1943.
Din evlavii de vlãdicã
şi porunci de Domn pios,
mânãstire se ridicã
pe tulpina ei de os.

Dintre schele se desface,
pârguitã sub mistrii,
ca un mãr care se coace
lângã ceruri aurii.

Zidurile cresc uşoare
şi-n urcuşul alb al lor
parcã vor aripi sã zboare
şi sã cânte parcã vor.

Turlele melodioase
prind în aer moliciuni,
mlãdieri de chiparoase,
frãgezimi de rugãciuni.

Dar cum creşte din luminã
ctitoritul sfânt altar,
n-are prânz şi n-are cinã
mare meşter iconar.

N-are pace pãmânteascã
de când Vodã Basarab
l-a poftit sã zugrãveascã
mucenici cu chipul slab.

De doi ani pe zid aşeazã
când strãvechi Ierusalim,
când Crãciun şi Boboteazã,
când sfieli de heruvim.

Se cutremurã pereţii
de-nvieri şi rãstigniri.
Pe iconostas, asceţii
merg cu tãlpi de trandafiri.

Doar o sfântã diafanã
sub un limpede inel,
tot încearcã pe-o icoanã
sã se işte din penel.

În zadar se tot frãmântã
meşter fãrã de rãgaz.
Pentru dulcea faţã sfântã
încã n-a gãsit obraz.

N-a gãsit nici ochi sã-i deie,
cât îi cautã-n strãfund
de fântâni şi eleşteie
sau de ceruri ce se-ascund.

Zi şi noapte, printre scule,
lângã pânzã pironit,
cu peneluri nesãtule
muşcã zãri necontenit.

Prânz şi cinã dacã n-are
şi-n culcuş n-a pogorât,
suspinând peste culoare
n-o-mblânzeşte cât de cât.

Ba o roagã şi-o rãsfaţã,
ba o ceartã cu mustrãri,
dar vopseaua lui îngeaţã
şi la rugi şi la ocãri.

Nici alintul nu-i dã vlagã,
nici ocãrile puteri…
Chip şi zâmbet nu se-ncheagã,
nu vin ochi de nicãieri.

În oftatul şi-n pojarul
care-i furã somn şi blid
s-a uscat şi iconarul,
ca ierarhii de pe zid.

*

Peste râu, la mânâstire,
urcã lin cu pasul mic,
o logodnicã subţire
şi sfioasã ca un spic.

Vine-n zori şi la amiazã
cu paner mereu adus,
vine iar, când însereazã,
la biserica de sus.

Miere, azimã şi lapte
pentru meşterul posac,
care tace, zi şi noapte,
lângã scule fãrã leac.

-De trei ori pe zi, la tine,
trist logodnic, meşter drag,
vin purtând panere pline
şi la fel le-ntorc din prag.

Gura ta n-atinge canã,
nici cu mâna blid n-atingi.
Lâng-o umbra de icoanã
ca o candelã te stingi.

M-aş topi, dacã mi-ai cere,
în ospãţul din paner,
lapte, azimã şi miere,
sã-ţi fiu cinã, lângã cer.

Dar el tace. De pe buze
nu-şi desprinde un cuvânt.
Peste pensule ursuze
se-nconvoaie şi mai frânt.

Şi tânjeşte mai departe,
şi vopselele tânjesc
lângã ceaţa umbrei moarte,
care-aşteaptã chip ceresc.

*

Peste râu, la mânãstire,
urcã zilnic pasul mic
de logodnicã subţire
şi sfioasã ca un spic.

Vine-n zori şi la amiazã,
cu paner mereu adus,
şi când umbrele-nsereazã
la biserica de sus.

-Meşter trist, ţi-aduc zadarnic
darul meu de peste râu,
lapte proaspãt, fagur darnic,
pâine tânãrã de grâu.

Pleacã vara, fug lãstunii,
şi-n bisericã, aici,
încã n-ai pus chip minunii,
biet zugrav de mucenici.

Nici un înger nu mai cade
pe culoarea fãrã spor ?
Din uneltele-ţi schiloade
nu mai urcã nici un zbor ?

De-aş putea vãpãi domoale
şi dulci umbre sã mã fac,
sã dau zâmbet pânzei goale
şi penelului sãrac…

Dar el tace. Nu-şi desprinde
de pe buze un cuvânt ;
cu mâini reci şi suferinde,
cum sunt mâinile de sfânt.

Şi cum tace, ea se frânge,
în genunchi, pe lespezi, jos.
Îi ia mâinile şi plânge,
desmierdându-le duios.

Pe mâhnirea lor se lasã
tâmpla caldã, chipul mic
de logodnicã sfioasã
şi subţire ca un spic.

Şi pe mâinile lui slabe,
scrise parcã pe fereşti,
cad din ochii ei podoabe
şi inele îngereşti.

Cad din ochii trişti inele
şi pe mâinile ce zac,
şi pe hârburi de ulcele
cu vopsele fãrã leac…

Meşterul acum le simte.
Mohorât de sãptãmâni,
simte plânsul ei fierbinte
pe-ngheţatele lui mâini.

Fiecare picãturã
parcã-l frige dinadins.
Ah, din nou de el se-ndurã
un crâmpei de necuprins.

Azi, din nou, un colţ de slavã
are milã de zugrav.
Arde pensula bolnavã,
arde meşterul bolnav.

Ard vopselele-n ulcele,
frãmântate cu vãzduh
şi cu lacrimile grele
care cad sã le dea duh.

Pânza moartã se deşteaptã,
linii gureşe se-aprind,
sfânta care chip aşteaptã
s-a sculat din somn zâmbind.

Din culcuşuri se ridicã
desmorţitele culori,
cu zvâcniri de rândunicã
dintr-un cuib trezit în zori.

Mâna meşterului treazã
lumineazã ca şi el.
Orice deget pare-o razã,
când se-atinge de penel.

-Plângi, tu, limpedea mea Oana
şi vopseaua prinde chip.
Plângi şi, fragedã, icoana
din lumini o înfirip.

Picã lacrimile tale,
iar culorile surâd.
Cine le-a sculat din oale
Ca sã calce somnul hâd ?

El luceşte ca o spadã
smulsã beznei unei teci.
Ea e freamãt alb de mladã,
în genunchi, pe lespezi reci.

E uimitã cã el cântã
gingãşii de viers fugar…
Dar cum ochii ei se zvântã,
mâna lui se stinge iar.

Faţa pânzei se usucã
şi culori şi umbre mor.
În privirea lui nãucã
e un ţipãt de cocor.

Deznãdejdea îl cuprinde
şi el cade din avânt,
cu mâini reci şi suferinde,
cum sunt mâinile de sfânt.

Şi din nou se-aprind de milã
şi de rouã ochii ei ;
în ulcele de argilã
ard şi tremurã scântei.

Pe vopselele învinse
picã lacrimi fecioreşti,
şi pe mâinile lui stinse,
scrise parcã pe fereşti…

Şi din nou, zvâcnind, adie
un suspin de vânt rãzleţ
prin culorile ce-nvie
deşteptate din îngheţ.

Fruntea lui din nou strãluce,
gura cântã gingãşii,
şi, trezit, penelul duce
umbrei moarte linii vii.

-Plângi, şi-n mine neprihana
se oglindã ca-ntr-un iaz.
Plângi, tu, limpedea mea Oana,
iar icoana ia obraz.

Plângi, si nu pricep ce vlagã,
ce puteri m-au dezmortit.
Plângi, şi pânza stearpã leagã,
ca o creangã, rod sfinţit…

Beat, lucreazã, cântã, spune.
În genunchi, cum a rãmas
ca-ntr-o mare rugãciune,
ea l-ascultã fãrã glas.

Şi, deodatã, înţelege
cã icoana lacrimi vrea
şi cã el minuni culege
doar atunci când plânge ea.

*

Zile trec şi nopţi ca una,
scuturate din mãnunchi,
şi fecioara plânge-ntruna,
jos pe lespezi, în genunchi.

Tot mai tinere, mai zvelte,
peste plânsul ei tresar
şi vopsele şi unelte
şi mâini dragi de iconar,

Lacrimi şi culori se-mbinã
şi se fac într-un sãrut
ochi de dincolo de vinã,
chip de dincolo de lut.

Fata plânge, plânsul suie
şi, pe lemn cum stã supus,
e obrazul ei şi nu e,
parcã-s ochii ei, şi nu-s.

Cu cât urcã, mai cereşte
faţa Sfintei din vopsea,
trupul fetei se-ofileste
supt de pânza care-l bea.

Cu cât meşterul strãluce
în tãria lui de-acum,
ea se frânge ca o cruce
povârnitã lângã drum…

Par penelurile torţe,
mâinile, fierbinţi cãţui,
iar el arde, beat de forţe,
sus, în fericirea lui.

Şi nu vede, dintre îngeri,
cum, sub plânsul ne-ntrerupt,
trupul mic e numai frângeri,
tot mai stins şi tot mai supt.

*

Peste râu, la mânãstire
nu mai urcã pasul mic
de logodnicã subţire
şi sfioasã ca un spic.

Nu mai vine la amiazã
cu paner mereu adus,
nici când tainele-nsereazã
la biserica de sus.

Nici n-aduce, de cu noapte,
pentru bunul iconar,
miere, azimã şi lapte,
feciorelnicul ei dar.

Ci, departe,-ntr-o colibã,
ochii vesteji de dogori
cu lumini nu mai îmbibã
nici peneluri, nici culori.

De sub cergã, mâna slabã,
cheamã umbrele de ieri.
Gura tot de umbre-ntreabã,
ofilitã de zãceri.

Umbre cheamã, taine-ngânã
sau îsi strigã, lângã pat,
maicã blândã si bãtrânã,
toatã bocet si oftat.

-Maicã bunã, du-te-n goanã
la biserica de sus,
unde-un meşter pe-o icoanã
numai zâmbete a pus.

Spune-i mirelui, în şoaptã,
cã mor ochii stinşi de dor,
dar cã tot îl mai aşteaptã,
scufundaţi în bezna lor…

Ostenind spre mânãstire,
suie, albã, prin livezi,
pe sub crengi cu patrafire,
o mãicuţã de zãpezi.

Vine-n zori, la prânz, la cinã,
cu trudit şi jalnic glas,
mai bãtrânã când suspinã,
şi mai albã, ceas de ceas.

-Meştere cu fruntea-n stele,
iconar cu mâini de vis,
sã te-aduc dintre vopsele
ochii oarbei m-au trimis.

Ţi-ai sfârşit de mult icoana,
lângã ea de ce mai stai ?
Parcã nu-mi auzi dojana
şi n-ai inimã, nici grai.

Ci el glas lumesc n-aude
şi nu vede chip strãin.
Doar icoana ce-i surâde
îl îmbatã ca un vin.

Nici o vorbã nu-l îmbie,
nu rãspunde nimãnui.
Ca-ntr-o dulce, grea, robie,
stã vrãjit de sfânta lui.

-Meştere pierdut de lume,
fãcãtorule de sfinţi,
ochii oarbei de sub brume
te vor mire; sã-i alinţi.

Vino de le-nchide rana,
iconar de lângã rai…
Ţi-ai sfârşit de mult icoana,
lângã ea de ce mai stai ?

Dar el nu mai ţine minte
plânsul ochilor secaţi,
ci de ochii fetei sfinte
se îmbatã cu nesaţ.

Nu ascultã, nu rãspunde,
şi, de vrajã istovit,
parcã vrea sã se scufunde
în surâsul zugrãvit…

Maica pleacã, maica vine,
pleacã iar cu jalnic pas,
mai bãtrânã de suspine
şi mai albã, ceas de ceas.

-Fata mea, la mânãstire
urc zadarnice poteci.
Nu-i acolo nici un mire…
Sunt doar sfinţi şi lespezi reci.

*

Pajişti verzi întind chilimuri
şi covoare ca-n povesti,
parcã noi ierusalimuri
cer sosiri împãrãteşti.

Toatã floarea neculeasã
pe mormântul alb s-a strâns.
Crãngi în rochii de mireasa
se cutremurã de plâns.

Cu suspinele de mânã,
toatã bocet şi lumini,
maicã bunã şi bãtrânã
rãtãceşte printre spini.

Urcã pân’la mânãstire
şi coboarã la mormânt
Nu aduce nici un mire
ochilor ce nu mai sunt.

Urcã iar, cu trudã multã,
printre spinii nesãtui.
Nici un mire n-o ascultã
sus, în fericirea lui.

Paşii-abia mai pot s-o poarte
pe poteci cu pietre seci…
El rãmâne mai departe
lângã sfinţi şi lespezi reci.

*

-Doamne, din lumeşti podoabe
ridicaşi, pe trudã grea,
sfinte ziduri basarabe,
limbã vremilor sã dea.

De la sfeşnic la icoanã,
de la stranã la triod,
toate sunt, fãrã prihanã,
darul tãu de voievod.

Şi, smerit şi preajertfelnic,
daniei de peste veac
i-ai pus cel dintâi jertfelnic
lângã cel dintâi colac.

Deci,Mãria Ta, se cade
sã ştii câte sunt şi cum :
Iconarul încã şade
în bisericã şi-acum.

De-a sfârsit de mult cu treaba,
nu vrea galbeni, nici arginti,
dar întârzie degeaba
printre candele si sfinti.

De-a pus magilor privire
şi arhanghelilor pas,
într-o galeşã uimire,
lângã sfântã a rãmas.

Când cãlugãrii l-alungã,
el se-ntoarce mai aprins.
Neagrã patimã şi lungã
de icoanã l-a cuprins.

Vodã zice : Ştim icoana,
mult ne mirã şi pe noi.
Parc-un înger şi-a pus pana
pe obrajii calzi şi moi.

Fruntea-i scrisã –pare-mi-se-
cu penel din alte vieţi,
iar surâsu-i smuls, ca-n vise,
ne-nceputei frumuseţi.

Bietul vostru meşter, poate,
s-a smintit când a crezut
c-a scos el aceste toate
din vopseaua lui de lut.

S-a smintit şi-n pãtimirea
grea de vinã şi alean,
îndrãgind nemãrginirea
unui chip nepãmântean…

Cu mâhnire se cuvine
pândã asprã de pândar.
Azi, icoana nu mai ţine
de-un vremelnic iconar..

Ci minunea ei seninã
e a rugii celor mulţi,
care vin de i se-nchinã,
de la Vodã la desculţi.

*

Când o spadã de jãratic
taie zarea, când un bici.
Cerul negru şi sãlbatic
varsã ploaie cu bãşici.

Beznele îşi fierb ceaunul
sus, pe tunet de potop.
Înc-un fulger, încã unul,
cade-n inimã de plop.

Noaptea joacã-n pielea goalã
pe lungi strune de ţambal.
Din grozav cazan de smoalã
iese râul peste mal.

Se mai rupe-n cer o grindã
sau în iad câte-un zãgaz.
Strãjile se-adunã-n tindã
cu sudãlmi şi cu necaz.

Sub puhoaiele zãlude,
prin mocirle de nãmol,
o nãlucã-n straie ude
dã bisericii ocol.

Umbra vine pe şuvoaie,
numai ochi adânci şi goi,
numai zdrenţe lungi de ploaie,
numai umblet de strigoi,

Cu bufniri de vânt pãtrunde
pe fereastrã în altar.
Când în beznã se ascunde,
când pe fulger calcã iar.

Paşi desculţi şi uzi coboarã
dogorind de-aprins îndemn.
Mâna smulge, ca o ghiarã,
Chipul fraged scris pe lemn.

-Nimeni nu ne mai desparte,
Sfântã albã, cer deschis.
Raiul vieţii fãrã moarte
pe obrazul tãu e scris.

Chipul Tainei, smuls din cuie,
lângã inimã l-a pus.
parcã-i Oana lui şi nu e ;
parcã-s ochii ei şi nu-s.

Fuge.Fulgerul l-aratã.
-Uite meşterul nebun !
Pânda chiuie muşcatã,
paşii lui nu se supun.

-Dã-ne meştere, icoana,
unde-alergi, zãnatic fur ?
Bãlţile, zbârlindu-şi blana,
cresc ca haitele-mprejur.

Zarile-şi trimet, grãbite,
cãtre el câte-un hanger.
Bat nãpraznic din copite
hergheliile din cer.

Mai adânc la piept îşi strânge
vraja sfintei fãrã veac.
Ploaia-n drum se face sânge,
sânge bãlţile se fac.

-Meştere beteag de minte,
dã-ne Sfânta înapoi !…
El o strânge mai fierbinte :
o tulpinã amândoi.

Mai aproape, mai aproape,
râul spumegã turbãri.
Pe dihãnii mari de ape
vin pãdurile cãlãri.

-Nimeni nu ne mai dezleagã,
Sfântã albã, rai cules.
Ceru-ntreg şi lumea-ntreagã
în surâsul tãu se ţes.

Ape lacome şi hoaţe
cascã negrul lor gâtlej.
Cu icoana strânsã-n braţe,
piere meşteru-n vârtej.

*

Curgi, luminã, curgi baladã,
şi tu, râule senin.
Ziua paşte ca o iadã
roua câmpului sorin.

Verde apa de bulboanã,
Din adâncuri ce-ai adus ?
Ba e zâmbet, ba icoanã,
ba e chip cãzut de sus…

Uluiţi, culeg plutaşii
taina galeşului chip.
Mâinile scriu cruci, şi paşii
îngenunche pe nisip.

De surâsul blândei feţe
nu se saturã cât vor.
Sorb senina frumuseţe
cum ar bea dintr-un izvor.

Vãd, şi nu pricep de unde
s-o fi fost ivit în dar,
din tãceri de ape-afunde,
taina fãrã de hotar.

Dar, cucernici în smerire,
duc plutaşii chipul sfânt
la domneasca mânâstire,
peste vreme şi mormânt.

Şi minunea din luminã
se re-ntoarce celor mulţi,
gloatei care i se-nchinã,
de la Vodã la desculţi.


Text disponibil sub licența
Atribuire-Necomercial

Articol postat de: Alin-Vasile Câmpean • Data: 29 aprilie 2010 • Vizualizări: 956