Prima paginăBibliotecaAutoriCăutare
Taina transfigurării umanului
"Prin trup se exercită asupra lumii, într-un mod accentuat, libertatea spiritului. Fără trup, spiritul uman n-ar putea mişca prin sine lumea spre sensuri alese de el, iar posibilităţile spiritului nu s-ar putea actualiza. Într-un fel, şi sufletul se formează prin trup", afirmă părintele Dumitru Stăniloae în "Dogmatica" sa. Trupurile noastre manifestă reciprocitatea şi comuniunea persoanelor. Pe acestea le exprimă prin dăruire, caracteristică fundamentală a existenţei personale. Acesta este trupul: martor al creaţiei ca un dar fundamental, deci martor al iubirii ca izvor din care s-a născut dăruitorul însuşi. În trupul său, omul se simte subiect de sfinţenie
În lumina analizei tuturor "corpurilor" cu care omul a intrat în contact de la creaţie şi pe care le-a definit în mod conceptual, dându-le lor nume, expresia "trup din trupul meu" dobândeşte semnificaţia revelării omului prin trupul său. În expresia omului deplin, Adam, "carne din carnea mea", este inclusă şi o referinţă la ceea ce face ca acel trup să fie autentic uman şi deci la ceea ce determină omul ca persoană, adică fiinţă care, inclusiv în corporalitatea sa, este asemănătoare lui Dumnezeu, scrie Marko Rupnik în cartea "Adam şi coasta sa".

Odată cu căderea omului însă, cuvintele "m-am temut căci sunt gol şi m-am ascuns" exprimă pierderea certitudinii originare a chipului lui Dumnezeu exprimată în trupul uman. Omul căzut, închis în sine însuşi, care a pierdut relaţionalitatea cu orice, cu Dumnezeu, cu ceilalţi, cu sine şi cu lumea, adică cu întreaga creaţie, nu mai are un raport nici măcar cu propriul său trup.

După păcatul originar, omul îşi îndreaptă atenţia spre trupul său şi îl consideră materie, simplă carne sensibilă, pradă pasiunilor şi concupiscenţei ce împiedică intrarea în Împărăţia cerurilor. Dar trupul, chiar în condiţia căzută, este chemat să devină pnevmatic, duhovnicesc. Carnea este materia neînsufleţită, inertă, în care se învârteşte pasionalitatea. Când omul rupe raportul cu propriul său trup, devenit pentru el doar materie, carne, acest comportament contagiază şi mintea, care se adresează trupului căutându-şi propria afirmaţie. Trupul este în schimb deţinător al iubirii personale, iubire de care ne dăm seama atunci când Duhul o orientează spre relaţia cu Dumnezeu. Trupul este materia însufleţită de către Duh în slujba iubirii. Prin urmare, devine revelaţia Sfântului Duh şi comunicarea iubirii, iar aceasta este frumuseţea. Frumuseţea este dragostea întrupată. Aceasta se vede din experienţa sfinţilor, care în virtutea Duhului au dobândit harul de a percepe până-n profundul trupului lor bucuria duhovnicească şi care au devenit conformi cu ceea ce au contemplat.

Asceza nu luptă împotriva trupului, ci a patimilor

"Da, sunt acest trup tot atât de mult precum eu sunt acest suflet, mărturiseşte mitropolitul Antonie de Suroj. Persoana nu poate fi considerată în integralitatea ei decât în împreuna-fiinţare a trupului şi a sufletului. Trupul este partea văzută a celui nevăzut."

Când Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat, El a asumat nu doar un suflet uman, ci şi un trup. Aşadar, fundamentul creştinismului, întruparea Domnului, aşază trupul la loc de mare cinste întrucât lui Hristos ne închinăm ca Dumnezeu şi om.

De altfel, dacă suntem atenţi, în referatul Genezei vedem că trupul omului a fost creat concomitent cu sufletul: "Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie" (Fac. 2, 7). Deci, creştinismul nu poate vedea în existenţa trupului o realitate secundară, posterioară sufletului, legată de căderea în păcat a omului, explică Jean-Claude Larchet în "Semnificaţia trupului în Ortodoxie".

Trupul nu are nimic degradant, ci este semnul unei mari puteri a lui Dumnezeu, capabil să facă omul ca pe fiinţa cea mai complexă, un microcosmos recapitulativ şi unificator al întregii lumi create. Nemesius de Emessa în lucrarea "Despre natura omului" scrie că în alcătuirea omenească nici un element nu poate acţiona fără ca celălalt să nu fie implicat. "Trupul fără suflet nu poate înfăptui nimic şi nici sufletul fără trup (…), trupul are nevoie de suflet ca să trăiască şi să se mişte, în timp ce sufletul are nevoie de trup pentru a se arăta, a se exprima şi a acţiona asupra lumii exterioare."

Ascetul nu luptă împotriva trupului, ci a cărnii. Pentru a-şi salva trupul, trebuie să dezrădăcineze din el egoismul. Prin urmare, lupta spirituală şi asceza duc la frumuseţe, fac persoanele frumoase, deoarece permit propriului trup să trăiască din ce în ce mai mult ca şi trup pnevmatic, ca loc al iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni.

Trupul omului este chemat, ca şi sufletul şi împreună cu acesta, la unirea cu Dumnezeu prin virtute, la sfinţire, îndumnezeire şi slavă şi îşi are rostul de a face vădite încă din această lume slava lui Dumnezeu şi arvuna Împărăţiei prin prezenţa trasfiguratoare a Duhului în el. "Nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt, Care este în voi, pe care îl aveţi de la Dumnezeu. (…) Slăviţi dar pe Dumnezeu în trupul vostru (I Cor. 6, 19-20). Trupul are ca menire firească să fie afierosit lui Dumnezeu, să-L slăvească pe acesta şi să fie pnevmatofor, tot aşa cum este şi sufletul cu care este unit. Trupul are o dimensiune spirituală şi o destinaţie transcendentă.

Învierea trupurilor, restauratio pro aeterno

Vorbind despre om în întregul lui, Sfânta Scriptură foloseşte în diverse rânduri cuvintele trup sau suflet. Şi e adevărat, între trup şi suflet, şi chiar între trup şi însăşi trăirea sufletului există o legătură foarte strânsă. Atunci când privim trupul unei persoane care a plecat dintre noi, nu vedem un veşmânt care a fost înlăturat, ceva de care cel ce nu mai e s-a dezbărat. Nu. Pentru că doar în unimea trupului cu sufletul poate fi omul cu adevărat deplin.

Aceasta o arată în mod surprinzător Sfântul Isaac Sirul când spune că destinul final al omului nu poate fi hotărât înainte de învierea trupului, fiindcă trupul are tot atâtea drepturi cât şi sufletul să aleagă şi să determine destinul veşnic al persoanei. Iar privind cuvântul moaşte, referitor la rămăşiţele pământeşti nestricăcioase ale oamenilor duhovniceşti, Biserica afirmă că "sfinţii sunt atât de mult transfiguraţi de Duhul Sfânt ce sălăşluieşte într-înşii, încât şi trupurile lor poartă semnele sfinţeniei şi servesc drept izvor de putere sfinţitoare şi vindecătoare pentru credincioşi întotdeauna". Ei sunt martori ai adevărului că fiecare om este chemat să fie, cu trupul şi cu sufletul, un "templu" al Sfântului Duh.

Învierea trupurilor, adică a omului în autentica dimensiune trupească şi existenţa "trupului duhovnicesc", trebuie să însemne perfecta sensibilitate a simţurilor, perfecta lor armonie cu activitatea spiritului, în adevăr şi libertate.

Slăvirea trupului, ca fruct eshatologic al înduhovnicirii lui, revelează valoarea definitivă a ceea ce, încă dintru început, va fi fost atât un semn distinctiv al persoanei create în lumea vizibilă, cât şi un mijloc de comunicare reciprocă între persoane şi o autentică expresie a adevărului şi iubirii.

Această veşnică semnificaţie a trupului uman, a existenţei fiecărui om se va dezvălui la înviere din nou, cu atâta simplitate şi splendoare, încât fiecare participant al "celeilalte lumi" îşi va regăsi, în propriul trup îndumnezeit, izvorul libertăţii darului.



Articol postat de: Radu Bogoevici • Data: 1 aprilie 2012 • Vizualizări: 932