Prima paginăBibliotecaAutoriCăutare
Naşterea Domnului. Semnificaţii teologice
Naşterea Domnului, ca cel mai important eveniment din istoria omenirii, uneşte în sine, aspecte dintre cele mai gingaşe, mai delicate şi mai smerite, dar tot odată şi de o măreţie dumnezeiască absolută.
Naşterea Domnului, ca cel mai important eveniment din istoria omenirii, uneşte în sine, aspecte dintre cele mai gingaşe, mai delicate şi mai smerite, dar tot odată şi de o măreţie dumnezeiască absolută. Relatări în ceea ce priveşte această naştere, avem destul de amănunţite doar la doi dintre evanghelişti, Matei şi Luca, fără ca ceilalţi autori nou-testamentari să fie străini de acest eveniment (Ioan 1, 4; Gal 4,4). Naşterea, aşa cum o redă Sf. Luca (1, 73-76), oferă o imagine antinomică, fiind învăluită simultan într-o lumină suprafirească şi întro umbră plină de taină, pe când Sf. Matei menţionează naşterea în trecut. Evangheliştii Marcu şi Ioan nici nu o pomenesc.

Evenimentul naşterii are loc la Betleem, în Iudeea, când împărat al Romei era Octavian Augustus (Luca 2, 1), iar Irod era rege în Iudeea, Idumeea şi Samaria în cele din urma zile ale domniei sale, în anul 748, cu 5 ani înaintea erei creştine oficiale.

În Galileea una din provinciile Palestinei, trăia în acea vreme o tânără fecioară, pe nume Maria, fiica lui Ioachim şi Ana. Pentru că a rămas orfană, ea a fost dată în grija unui bătrân, Iosif (Matei 1, 25) şi pentru că aşa erau legile în acele vremuri, a fost nevoită să se logodească cu acesta (Luca 1, 27).

Iosif era un om bun şi drept, după cum relatează evanghelia, dar, tulburat fiind de ceea ce se întâmplă cu logodnica sa, s-a hotărât să o părăsească. Pe când avea aceste gânduri, în vis i s-a arătat un înger şi i-a spus: „Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, că ce s-a zămislit într-însa din Duh Sfânt este” (Matei 1, 20). Iosif este omul misterului şi al tăcerii. Merejkovsky spune despre el că „celui tăcut i-a fost încredinţat Cuvântul[1].

Iosif şi Maria au mers în Betleemul Iudeii, pentru a se prezenta la recensământ, pentru că împăratul poruncise ca fiecare să se înscrie în locul unde s-a născut, iar Iosif era născut în Betleem. Aici nu au găsit loc in casele de oaspeţi şi au fost siliţi să se adăpostească peste noapte într-o peşteră, unde Fecioara dă naştere Pruncului făgăduit ei de Arhanghelul Gavriil.
Totul se petrece în taină. Cel mai de seamă eveniment din istoria lumii are loc în tăcere, neştiut şi necunoscut de nimeni.

Naşterea în peşteră poate fi dovada smereniei, dar se explică desigur şi prin atmosfera de taină care trebuie să aibă loc la coborârea Domnului printre oameni. Fiul vine în lume pentru a-l sfinţi nu doar pe om, ci şi întreaga creaţie, care fusese blestemată în urma căderii în păcat a protopărinţilor Adam şi Eva. „Blestemat va fi pământul pentru tine”( Facere 3, 17), i-a spus Dumnezeu lui Adam[2].

Hristos nu S-a născut în casă zidită, ci aproape de pământul pe care a venit să îl răscumpere, împreună cu întreaga zidire. El va fi culcat în iesle şi încălzit, aşa cum ni-L prezintă iconografia medievală, de răsuflarea caldă a vitelor adăpostite peste noapte în peşteră.

Întruparea Cuvântului are un caracter dublu: luând trup de om, Fiul îşi ascunde natura divină acceptând limitele impuse de firea umană, dar în acelaşi timp descoperă oamenilor ceva din slava dumnezeiască. Totuşi Dumnezeu nu a voit ca naşterea să rămână necunoscută oamenilor. De aceea angelofaniile[3] din seara sfântă vor lumina păstorii şi pe toţi care îi vor urma, acestea fiind un semn al venirii Cuvântului în lume şi al împlinirilor mesianice.

Cu veacuri în urma, Isaia, inspirat de Duhul Sfânt, a spus: „Căci prunc s-a născut nouă, un fiu s-a dat nouă, a cărui stăpânire e pe umărul lui şi se cheamă numele lui: Înger de mare sfat, Sfetnic minunat, Dumnezeu tare biruitor, Domn al păcii, Părinte al veacului ce va să vie”(9, 5): viziune profetică prin care prin care se descoperă simultan naşterea si originea Sa divină.

Chenoza[4], definită pentru prima oară de Sfântul Pavel ca o golire de Sine a Cuvântului – „Ci s-a deşertat pe sine chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare făcându-Se ca un om” (Filipeni 2, 7) – constă în faptul că Dumnezeu s-a arătat sub înfăţişarea smerită a omului, şi chiar a pruncului neputincios, dezbrăcându-Se de putere şi de mărire pentru a Se face pe măsura noastră[5]. De asemenea tot el menţionează din tradiţie, că Iisus e „născut din femeie” (Gal. 4, 4).

Prin Întrupare, Fiul lui Dumnezeu a sfinţit natura umană pe care şi-a împropriat-o, devenind singurul subiect al celor două firi şi a pus bazele regenerării noastre care va fi definită prin jertfa Sa pe cruce.

Naşterea Fiului lui Dumnezeu ca om din Fecioara Maria s-a realizat din dorinţa Acestuia de a-i ajuta pe oameni să scape de sub povara păcatului, El născându-se om în mod liber, din propria hotărâre.

Scopul întrupării Fiului lui Dumnezeu este ridicarea omu­lui căzut, adică mântuirea lui, după cum mărturiseşte Biserica în Simbolul de credinţă (niceo-constantinopolitan): „Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire” (art. III). Această cădere a implicat jertfei caracterul de chenoză[6], ea implicând jertfa supremă a Fiului lui Dumnezeu.

Fiul lui Dumnezeu nu se putea face om, supunându-se legii firii după cum sunt născuţi oamenii. Căci nu i-ar fi putut elibera de păcatul strămoşesc născându-Se astfel, pentru ca El însuşi s-ar fi născut cu acest păcat. „Cel ce spune că întruparea trupului s-a făcut prin asumarea trupului, salvează şi existenţa dinainte de veci a lui Dumnezeu Cuvântul, dar mărturiseşte în chip binecredincios şi întruparea lui voită şi liberă hotărâtă în timp[7], plinind prin aceasta planul dinainte de veci al eliberării firi noastre de păcat. Dumnezeu ar fi putut mântui pe om şi în alt mod, însă El a ales întruparea Fiului Sau ca fiind modul cel mai potrivit pentru vindecarea neputinţei noastre. Mântuirea fiind o refacere în har a lumii, era potrivit ca aceasta să se facă prin Acela prin care s-au făcut toate (Ioan, 1,3; Evr., 2, 10).

Fiul lui Dumnezeu vine în lume, întrupându-Se şi făcându-Se om adevărat dar fără păcat „la plinirea vremii” (Gal., 4, 4). Dumnezeu putea trimite în lume pe Fiul Său, iar Fiul Său putea să Se întrupeze şi să mântuiască pe om îndată după cădere. Dar aceasta ar fi însemnat ca omul să fie mântuit în afară de voinţa lui, ceea ce nu voieşte Dumnezeu. Omul a căzut în păcat prin propria sa voinţă şi libertate, de aceea el nu putea fi mântuit decât tot în libertate şi voind el însuşi mântuirea[8].

Note

1. ^ Natalia Manoilescu-Dinu, Iisus Hristos Mântuitorul – În lumina Sfintelor Evanghelii, Editura Bizantină, Bucureşti 2004, p.54.
2. ^ Ibidem, p. 57.
3. ^ Anghelofanii = arătări ale îngerilor.
4. ^ Chenoză (chenosis, chenoma= a se umili , a se goli) – „umilirea cea de bunăvoie pentru păcătoşi” a Fiului lui Dumnezeu, care s-a întrupat spre mântuirea lor. Această întrupare a lui Dumnezeu în om în scopul mântuirii omului a însemnat un act de smerenie, determinată însă de marea dragoste a lui Dumnezeu pentru omul căzut în păcat şi cre doar prin jertfa Fiului lui Dumnezeu, ca om, putea fi mântuit.
5. ^ Prof. N. Chiţescu, Pr. Prof. Isidor Todoran, Pr. prof. I. Petreuţă, Teologia Dogmatică şi Simbolică, Manual pentru facultăţile de teologie, Cluj-Napoca 2004., vol. II, p. 601.
6. ^ Pr. Prof. D. Stăniloae, Filocalia, vol.III, Sibiu, 1948, p. 328.
7. ^ Sf. Maxim Mărturisitorul P. G. 91, 53. apud Dumitru Staniloae, Iisus Hristos lumina lumii şi îndumnezeirea omului, Ed. Anastasia, Bucureşti 1993, p.39.
8. ^ Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, vol. II, Bucureşti 1985, p. 85.


Text disponibil sub licența
Atribuire-Necomercial
Sursă tipărită: Foaia Diecezană, serie nouă, an XV, nr. 12 (178), decembrie, 2009, Caransebeş, pp. 6-7.

Articol postat de: Alin-Vasile Câmpean • Data: 3 aprilie 2010 • Vizualizări: 2651