Prima paginăBibliotecaAutoriCăutare
Între subcultură şi civilizaţie. Excurs sentimental
Ştiţi de ce străinii spun despre noi toate cele? Pentru că le dăm ocazia. Haideţi să ne schimbăm în interiorul nostru!
E cald afară. Din depărtare se aud pe şine roţile unui tren ce aleargă spre Herculane. Pe drumul ce vine de la haltă, călătorul poate vedea de o parte şi de alta grădini înfloritoare, în care oamenii au semănat şi au plantat răsaduri pentru vară şi flori de toate felurile. Ele încântă privirea oricărui trecător care le priveşte.

Era mai bine înainte. Nu vedeai produse subculturale plimbându-se pe stradă sau ţiuind în difuzorul unui celular de milioane al vreunui cocalar. Pe unde te uiţi, frumuseţea şi valoarea au ca reprezentanţi te miri ce: ochelari de astronaut, lanţuri groase, miresme gen eşarfă-n vânt, chelie, aur…toate celelalte; le ştim. Unde au dispărut adevăratele valori? Se vede ca am lăsat uşile deschise; intră cine vrea şi ia tot ce poate.

Am tot auzit pe la televizor, în presa scrisă, la oamenii de pe stradă, la colegi: ˝România e naşpa, n-ai nici o şansă de reuşită; nu există viitor în ţara asta, învăţământul românesc e praf…˝. Şi totuşi... Să vedem ce determină aceste atitudini: un adevăr ce reiese de pretutindeni, sau un ˝adevăr˝ impus de forţe anonime? Mai sunt încă oameni care speră, care cred că asta e doar aparenţa sau un înveliş foarte gros dintr-un plastic ordinar, menit să ascundă pentru ani şi ani valorile pe care le „conservă˝ înăuntru.

Înapoia grădinilor se înalţă casele noi ale unui cartier de la marginea oraşului. O piscină, un model grecesc ce împodobeşte o casă, perdele din mătase azurie, un portocaliu îndrăzneţ, toate acestea completează peisajul micii suburbii; însă la orizont se ridică boltite câteva culmi înverzite de dealuri. În mulţimea de coroane verzi, câte un punct alb de salcâm vesteşte începutul verii, iar mireasma socului pluteşte până aici sus.

Întotdeauna am susţinut că trebuie să fie ceva bun, ceva cu adevărat sfânt la ţara noastră. Dar văd tot mai des cum tineri de vârsta mea împroşcă în stânga si în dreapta cu a lor ˝ură faţă de popor˝, faţă de mama lor, adică. O boală roade aici, şi nu vine din interior, ci a fost indusă de ceva/cineva, pentru ca apoi să se dezvolte de la sine în sufletul celui ˝infectat˝. Brusc a apărut, să zicem acum vreo 10 ani, şi în ultimii 5 a cunoscut o ˝înflorire˝ spectaculoasă. Iar cum noua generaţie e educată să înghită ca un pelican produsul subcultural semipreparat si semimestecat de o întreagă echipă(mass-media), e normal că şi ideea de defect al unei naţiuni a fost strecurată cu uşurinţă în mentalitatea, până la urmă în personalitatea oamenilor. De ce mass-media? Pentru că e sursă de noutăţi, de inovaţii în domenii serioase, dar, pot să zic, mai ales de consum.

Dacă ar sta fiecare să se gândească de ce s-a ajuns la asta şi dacă ar ieşi pentru o clipă din confortul compromisurilor, ar descoperi altceva. Cred că ar descoperi Lumea, cea în adevăratul sens al cuvântului. Drumul spre şcoală devine astfel o cărare spre soarele dimineţii, cursurile sunt un prilej de a descoperi caractere deosebite, o zi de vară se transformă într-o fărâmă de rai, chiar şi supărările se vor dovedi lecţii pentru eternitate. Iar iubirea… Iubirea e la fel de simplă ca foamea. Avem nevoie de ea in fiecare clipă a vieţii. Orele în care mintea e absorbită de frumuseţe şi iubire sunt singurele ore cu adevărat trăite. Oameni, priviţi Lumea! Căutaţi în adâncul ei şi veţi descoperi liniştea cerului!

Dar spaţiul se poate restrânge şi toate acestea ar putea să se petreacă aici, în casa în care aştern pe hârtie aceste rânduri, sau în casa ta, cititorule. Ori, dacă vreţi, într-un spaţiu ceva mai mare, adică România. Se poate, da!

E cald, şi totuşi plăcut. În iarbă greierii cântă a lene şi fazanii se plimbă de colo-acolo îngrijind de puii lor. Adierea vântului aduce pe balcon trilurile micilor păsări care se iubesc în copaci, iar din vecini se aud vocile copiilor. Se bucură şi ei, mai ales ei, alături de toată natura care sărbătoreşte înflorirea vieţii.

Învăţământul nostru… Ce e aşa rău la el? Nu sistemul face şcoala. Şi pe la alţii mai sunt profesori şi elevi pregătiţi necorespunzător. Însă cred că noi ar trebui să le mulţumim profesorilor noştri pentru câte ne învaţă. Chiar dacă noi ne plângem că e prea mult, prea greu, trebuie conştientizat faptul că toate vor avea un rost. Dacă nu într-un domeniu propriu-zis, cel puţin pentru cultura generală; cu siguranţă va fi un moment în viaţă când vei avea nevoie să ştii logaritmi, fractali, ce e glucoza sau legile lui Mendel. E frumos să ştii atâtea; vezi lumea cu ochi mai toleranţi. De exemplu, e super să ştii că odată cu venirea lui Carol I, rege al României, a apărut şi electricitatea în Europa (de fapt prima dată la noi în ţară), sau că Petrache Poenaru a inventat stiloul, sau Henri Coandă… sunt atâtea şi atâtea pe care alţii nu le învaţă; am avut ocazia anul acesta să asist la desfăşurarea orelor de curs într-o şcoală din străinătate, unde am şi cunoscut nişte copii. Dacă la 12-13 ani ei stau şi desenează sau se chinuie la fracţii gen 10/5 vreo 40 minute, la noi copiii de clasele V-VI sunt deja inteligenţi.

O, dac-am şti noi ce oameni vrednici şi buni avem în ţărişoara asta a noastră, ce suflete calde, ce voci duioase ale unor inimi largi cât tot Pământul! Ei sunt românii, cei veşnic bineprimitori şi darnici.

Briza uşoară fâş-fâş printre miile de fire de iarbă; un smoc se înclină într-o parte, altul în cealaltă parte; în unele locuri se văd floricele galbene, mai la o parte răsar mândre câteva spice verzi de grâu. Tot aşa, în fiecare clipă terenurile îşi schimbă înfăţişarea, nu rămâne acelaşi decor nici preţ de un minut.

Era mai bine înainte, sau nu? Dacă nu, atunci e mai bine acum? Tot nu. Atunci când?
De fapt, n-a fost rău niciodată, numai că minţile noastre s-au „ondulat”; ne întărâtăm unii pe alţii împotriva noastră, fiindcă aşa am auzit că face vecinul sau prietenul. Bunăstarea şi binele, răul şi subdezvoltarea nu stau în trotuare, magazine, firme, tocuri. „Adevărata frumuseţe trebuie să se nască, să crească, dinăuntru…”(Ralph W. Trine). Ştiţi de ce străinii spun despre noi toate cele? Pentru că le dăm ocazia. Haideţi să ne schimbăm în interiorul nostru! Doar atunci vom reuşi să facem ceva consistent, să schimbăm şi exteriorul. Contează foarte mult ca noi să ne ştim adevărata valoare şi să n-o subestimăm, pentru că ea există; există prin noi pentru că noi vrem; apoi totul va merge de la sine.

Soarele se îndreaptă spre culcuşul din râu. Lumina şi căldura nu mai cad de sus, ci vin din dreapta. Un ciob de sticlă străluceşte şi trimite licărul de diamant într-un geam. Nu mai e aşa mult zgomot afară, semn că greierii s-au dus la culcare, iar vântul parcă a obosit şi el să mai bată. Numai oamenii încă muncesc de zor în grădini, până mai e ziuă.

Suntem înconjuraţi de o sursă inepuizabilă de puritate şi frumuseţe. Avem tot ce trebuie pentru sufletul nostru. Dacă nu iubeşti ceva sau pe cineva, nu vei găsi pace în toată lumea. Iar dacă iubeşti, e bine şi la noi, că bani sunt peste tot (dacă asta e problema noastră). În limba română avem cele mai frumoase cuvinte de dragoste şi cele mai frumoase basme şi doine. De ce să spunem atunci că e rău în leagănul naşterii lor?

Un copil merge alături de mama sa. Mergând, el vede o broscuţă într-o baltă, un smoc de iarbă fină, o rândunică făcându-şi cuibul din beţe, un camion huruind, un câine simpatic, un fir de păianjen dus de vânt. Tu, ce-ai văzut?

* Lucrarea a obţinut Premiul I la Concursul interdisciplinar interjudeţean online „Universul cunoaşterii“, organizat pe data de 10 decembrie 2009, la Coleguil Tehnic „Ion Mincu“ Craiova, în cadrul parteneriatului interjudeţean „Ştiinţă, cultură, educaţie“ - secţiunea „Eseu“.


Text disponibil sub licența
Atribuire-Necomercial
Sursă tipărită: Foaia Diecezană, serie nouă, an XVI, nr. 4 (182), aprilie, 2010, pp. 10-11.

Articol postat de: Alin-Vasile Câmpean • Data: 1 aprilie 2010 • Vizualizări: 917