Prima paginăBibliotecaAutoriCăutare
Duminica Sfântului Grigorie Palama, trâmbiţă a teologiei celei strălucite
Pe planul vieţurii creştine, Biserica ne oferă în a doua duminică a Postului Mare, modelul unuia dintre cei mai străluciţi teologi, apărător al adevăratei evlavii, modelul Sfântului Grigorie Palama.
La început de mileniu, putem constata, până şi în mediile intelectuale, o acută lipsă a modelelor. Şi când folosesc acest termen, mă gândesc la toate variantele: modele de gândire, modele de reprezentare artistică, modele de „supravieţuire” într-o societate dispusă să îmbrăţişeze postmodernismul. Iată că pe planul vieţurii creştine, Biserica ne oferă în această a doua duminică a Postului Mare, modelul unuia dintre cei mai străluciţi teologi, apărător al adevăratei evlavii, modelul Sfântului Grigorie Palama.

Sfântul Grigorie Palama, „lira cea plină de bun sunet a Duhului”, s-a născut în anul 1296 la Constantinopol, din părinţi nobili, originari din Asia Mică şi emigraţi în vestita capitală a Imperiului Bizantin din cauza invaziei turceşti. A fost crescut la curtea împăratului Andronic II Paleologul, unul dintre cei mai pioşi suverani bizantini ai acelei epoci. Din această cauză, atmosfera curţii bizantine era una profund duhovnicească. Mărturie pentru acest lucru stă chiar o întâmplare din biografia sfântului, cu privire la tatăl său, Constantin. Acesta din urmă era membru al Senatului şi consilier intim al împăratului. Aflându-se odată în Senat şi fiind interpelat de împărat într-o problemă de stat, Constantin nu auzise întrebarea pentru că era cufundat în Rugăciunea Minţii. Împăratul Andronic II i-a respectat momentul de rugăciune, renunţând să-l deranjeze. Când avea numai 7 ani, tatăl său moare, de educaţia sa ocupându-se pe lângă mama sa, Kale, chiar împăratul. Până la vârsta de 20 de ani, Grigorie a urmat studii profane, îmbogăţindu-se cu cunoştiinţe de gramatică, dialectică, retorică, aritmetică, muzică, geometrie şi astronomie. La început, pe când studia gramatica avea greutăţi în exprimare, aşa că şi-a făcut obicei în a se ruga de trei ori Născătoarei de Dumnezeu, mai înainte de a învăţa. A intrat în contact cu filosofia şi logica lui Aristotel, pe care mai târziu o va descrie ca şi metodă comodă de a gândi şi conformă cu Legea creştină. Profesorul său, un strălucit savant al vremii, spunea chiar că „însuşi Aristotel de l-ar auzi, l-ar lăuda, cred, nu puţin”.

În jurul anului 1316, Grigorie Palama, iubitor al înţelepciunii celei desăvârşite, hotărăşte brusc părăsirea lumii şi împlinirea vocaţiei monastice, în ciuda promisiunilor şi insistenţelor împăratului de a rămâne la curte. Astfel, el rezolva în spirit medieval şi bizantin problemele familiale apărute în viaţa lui. Rămas orfan de tată încă din copilărie, având în grijă pe mama şi fraţii săi, împreună cu o mare mulţime de servitori, el le propune tuturor acum să intre în mănăstire. Bineînţeles că răspunsul este pozitiv, mai ales că chiar tatăl său, pe patul de moarte, a primit schima monahală. După ce vinde averea familiei şi împarte banii săracilor, mama, împreună cu cele două surori şi cu o parte a servitorilor se călugăresc în mănăstirile din Constantinopol, iar Grigorie, împreună cu cei doi fraţi pornesc, pe jos, spre Muntele Athos, centru al monahismului ortodox şi lăcaş al sfinţeniei dumnezeieşti. În acea vreme, Sfântul Munte era şi un puternic centru intelectual, mărturie aducând în acest sens bibliotecile imense ce dăinuiesc acolo până astăzi. Timp de trei ani, cei trei fraţi au vieţuit în preajma Mănăstirii Vatoped, sub conducerea unui bătrân isihast ce se numea Nicodim. După moartea prematură a fratelui său mai mic, Teodosie, urmată la scurt timp de moartea lui Nicodim, Grigorie împreună cu celălalt frate, Macarie, s-au instalat la Marea Lavră, cea mai mare mănăstire a Athos-ului. După trei ani, preferând pustia, Palama se retrage la schitul Glossia, în ascultarea unui mare părinte duhovnicesc, Grigorie. Din cauza piraţilor turci care atacau mereu schitul, împreună cu alţi călugări, Grigorie Palama se hotărăşte să meargă în Ţara Sfântă şi în Sinai. Împiedicat să-şi realizeze planul, rămâne pentru o vreme la Tessalonic, unde face parte dintr-un cerc duhovnicesc, iniţiat de Isidor, discipol al Sfântului Grigorie Sinaitul şi viitor patriarh al Constantinopolului, care încerca să răspândească, dincolo de zidurile mănăstirilor, practica Rugăciunii lui Iisus (isihasmul).

În 1326, Grigorie Palama este hirotonit preot şi întemeiază, lângă oraşul Verria, un schit, unde vreme de cinci ani practică o asceză extrem de riguroasă: cinci zile pe săptămână stătea într-o izolare totală, iar sâmbăta şi duminica venea în mijlocul fraţilor pentru a săvârşi Sfânta Liturghie. Din relatările contemporanilor săi ştim că „săvârşea tainele preoţiei ca unul care n-avea trup, încât sufletele celor care se uitau la el, se pocăiau doar văzându-l. Era cu adevărat mare şi era cunoscut de cei care trăiau după plăcerea lui Dumnezeu ca un purtător de Duh. Avea putere împotriva demonilor, făcea ca pomii neroditori să dea roade, era înainte-văzător. Era peste măsură de blând şi smerit, însă nu când era vorba de Dumnezeu şi de cele dumnezeişti; în acestea era mare luptător, era fără ură şi îngăduitor; căuta, atât cât îi sta în putinţă, să răsplătească cu bine pe cei care se purtau rău cu el; nu primea cu uşurinţă cuvintele ce se spuneau împotriva unora; era răbdător şi cu suflet mare în greutăţile ce veneau asupra lui de fiecare dată; era mai presus de orice plăcere şi slavă deşartă; era totdeauna simplu în toate trebuinţele trupului, deşi cu timpul trupul lui se slăbise cu totul; blândeţea, liniştea şi necontenita lui bunăvoinţă a tăriei sufletului său se desăvârşise atât de mult în el, încât aceste însuşiri se arătau şi pe dinafară celor care-l priveau; în toate totdeauna înţelegător, atent şi ordonat. Ca o urmare a acestor însuşiri, aproape niciodată ochii lui nu-i erau seci de lacrimi, ci purtau în ei izvoare de lacrimi”.

În 1331, Grigorie Palama se întoarce în Sfântul Munte Athos, la sihăstria Sfântului Sava, lângă Marea Lavră, unde vieţuieşte într-o asceză asemănătoare cu cea de la Verria. Între 1335-1336 a fost superiorul marii mănăstiri Esfigmenu, dar din cauza unor neînţelegeri revine la schitul său. Datorită frumuseţii sufletului său, a fost mult încercat, dar Dumnezeu a vrut ca prin el să se gonească întunericul neştiinţei şi să vină lumina adevărului. Care sunt împrejurările acestui fapt?

Prin 1330, un grec din Calabria, pe nume Varlaam, soseşte la Constantinopol, unde câştigă o faimă de savant şi filosof. Primeşte o catedră la Universitatea Imperială şi devine diplomat bizantin, încredinţându-i-se diferite misiuni din partea Bisericii Răsăritene în dialogul cu Biserica Romană. Acesta prin cursurile sale, practică un agnosticism nominalist, afirmând cu tărie că atâta timp cât Dumnezeu nu poate fi cunoscut, ce rost mai au discuţiile teologice despre purcederea Sfântului Duh. Dar în afirmaţiile sale se izbeşte de criticile sihaştrilor de la Sf. Sava din Athos. Chiar Grigorie Palama îi scrie în mai multe rânduri lui Varlaam: „Dumnezeu nu poate fi cunoscut, dar El nu Se revelează? Hristos, întrupându-Se, nu a acordat oamenilor o cunoaştere supranaturală, deosebită de orice cunoaştere raţională, dar absolut reală, mult mai reală decât orice cunoaştere filosofică?”. Varlaam, trăind o vreme în sihăstriile isihaste şi lovindu-se de realismul mistic al monahilor, el, un savant influenţat de Renaşterea apuseană, îi asimilează pe călugării isihaşti ereticilor şi îndreaptă asupra lor o serie de tratate polemice, dezvoltând chiar o adevărată doctrină asupra cunoaşterii lui Dumnezeu şi concepţiei despre rugăciune şi mistică. Concluzia lui era că „monahii pretind că-L văd pe Însuşi Dumnezeu, dar viziunea directă a lui Dumnezeu este imposibilă!”. Plecând de la aceste scrieri ale filosofului calabrez, Grigorie Palama redactează faimoasele sale „Triade întru apărarea sfinţilor isihaşti”, texte ce primesc avizul favorabil al Bisericii şi fac pentru prima dată o sinteză teologică a spiritualităţii monahismului răsăritean. În slujba sa, Biserica îi recunoaşte strădania: „Cu secera cuvintelor tale şi cu sfinţitele scrieri, ai tăiat eresurile cele spinoase şi vlăstarele neghinelor străine; şi ai semănat seminţele Ortodoxiei cele de dreaptă credinţă, Sfinte Grigorie”.

Primul document oficial publicat împotriva lui Varlaam este „Tomul Aghioritic”, alcătuit chiar de Sfântul Grigorie Palama şi semnat de egumenii şi monahii Sfântului Munte. Astfel, Palama reaşează mistica creştină în planul divin al mântuirii. „Dumnezeu Se face cu adevărat vizibil, pentru că, în Biserică, Împărăţia viitoare este anticipată în mod real, aşa cum Hristos Se făcea cunoscut dinainte drepţilor din Legea Veche”. Sfinţenia creştină este deci esenţialmente de natură profetică: profeţii Vechiului Testament cunoşteau şi vesteau prima venire a lui Iisus Hristos; profeţii Legii celei Noi, între care monahii ocupă un loc de cinste, cunosc şi vestesc cea de-a doua Venire a Domnului, Parusia; ei împlinesc zălogul primit de fiecare creştin în timpul Botezului şi fac cunoscută, nu numai prin ceea ce spun, dar şi prin viaţa lor, Taina Mântuirii. În persoana lui Varlaam, Biserica Răsăriteană a condamnat spiritul Renaşterii. Varlaam se refugiază în Italia, unde este hirotonit de Biserica Romei episcop.

Chiar şi după plecarea lui Varlaam, Grigorie Palama s-a lovit de un mare număr de adversari, umanişti, opoziţie manifestată pe faţă în urma unor răsturnări politice. Palama condamnă public o lovitură de stat, în urma căreia Marele Duce Alexie Apocaucos şi patriarhul Ioan Calecos preiau conducerea imperiului în 1341, astfel că, în 1343, este arestat pe motiv pur politic, iar patriarhul îi intentează un proces pentru erezie. În 1344 se hotărăşte excomunicarea lui Palama şi a partizanilor săi. În 1347 pe tron vine Ioan Cantacuzino, un împărat ce-l preţuia pe Sfântul Grigorie şi îi încredinţează acestuia cârma Arhiepiscopiei Tessalonicului. Ca ierarh, el desfăşoară aici un zel pastoral remarcabil în cele mai diferite domenii. Predicile sale sunt relevante în acest sens, prin „violenţa” verbală îndreptată împotriva nedreptăţilor sociale.

Ultimii ani ai lui Grigorie Palama au fost marcaţi de un eveniment neaşteptat. În timpul unei călătorii pe mare de la Tessalonic la Constantinopol, galera sa a căzut în mâinile turcilor şi călătorii au rămas aproape un an în Asia Mică, deja ocupată de turci. Revenind în scaunul arhieresc, el va descrie obiceiurile şi deschiderea pe care turcii musulmani o au faţă de anumite tehnici ale Rugăciunii Inimii.

A apus sub pământ, după legea firii, ca un soare preadulce la 27 noiembrie 1359, în vârstă de doar 63 de ani, dar a răsărit cu Hristos, Soarele cel neapus, fiind trecut în rândul sfinţilor în 1368. Moaştele sale, făcătoare de minuni, se găsesc în Grecia, la Salonic, oraşul pe care l-a iubit atât de mult.

Preţuind alegerea pe care a făcut-o Biserica de a ni-l oferi de model în aceste zile pe Sfântul Grigorie Palama, să-i urmăm exemplul în apărarea credinţei şi adăpându-ne din izvorul de apă vie al scrierilor sale să-i zicem: Bucură-te, locaşul Duhului, viu fiind şi după moarte Părinte!


Text disponibil sub licența
Atribuire-Necomercial

Articol postat de: Alin-Vasile Câmpean • Data: 26 iunie 2012 • Vizualizări: 1136