Prima paginăBibliotecaAutoriCăutare
Despre Levitic 12:6: De ce femeia care naşte ar deveni „necurată”?
În Luca 2:22, se relatează cum la împlinirea "zilelor curăţirii lor după Legea lui Moise, L-au adus pe Prunc la Ierusalim, ca să-L pună înaintea Domnului". În v. 24 se precizează că trebuie date ca jertfă: "o pereche de turturele sau doi pui de porumbei". Dar despre ce jertfă este vorba?
Trimiterea se face la Levitic 12, în care este prevăzută curăţirea femeii după naştere. "Grăieşte fiilor lui Israel şi le zi: Dacă femeia va zămisli şi va naşte prunc de parte bărbătească, necurată va fi şapte zile, cum e necurată şi în zilele regulei ei. Iar în ziua a opta se va tăia pruncul împrejur. Femeia să mai şadă treizeci şi trei de zile şi să se curăţe de sângele său; de nimic sfânt să nu se atingă, şi la locaşul sfânt să nu meargă, până se vor împlini zilele curăţirii ei" (12:2-4). La finalul celor 40 de zile de la naştere, femeia trebuia să aducă jertfă ardere-de-tot (holocaust) un miel de un an şi jertfă pentru păcat (ebr. hatta't) un pui de porumbel sau o turturică (v. 6). Dacă persoana era săracă (literalmente "nu-i va da mâna" - v. 8), putea aduce în loc de miel tot un pui de porumbel sau o turturea. Acesta a fost chiar cazul Maicii Domnului (cf. Luca 2:24). S-ar înţelege apoi că abia prin aducerea jertfei femeia se curăţea: "Preotul va înfăţişa acestea înaintea Domnului şi o va curăţi şi curată va fi de curgerea sângelui ei" (Levitic 12:7).

Păcatul şi slăbiciunea

O primă întrebare care se pune este cum de naşterea produce necurăţie, dacă Dumnezeu binecuvântează înmulţirea oamenilor (Facere 1:28; 9:1)? Faptul de a muri lipsit de copii însemna de altfel pedeapsa divină pentru păcate grave (cf. Levitic 20:20-21).

Dacă citim însă textul mai atent, observăm că se oferă explicaţii pentru starea de necurăţie. Lăuza este necurată ca la menstruaţie ("cum e necurată în zilele regulei ei" - Levitic 12:2). Nu este vorba aşadar de un păcat cu voie, ci de o slăbiciune a firii omeneşti care a devenit însă obişnuinţă. Trebuie aici precizat că termenul "păcat" (hatta't) are în limba ebraică o conotaţie ce depăşeşte sfera pur morală. În Judecători 20:16 se spune despre bărbaţii aleşi dintre fiii lui Veniamin din Gibeea că "toţi aceştia, aruncând o piatră cu praştia, puteau să ochească un fir de păr şi nu dădeau greş (we-lo' yahati')" (Biblia lui Cornilescu), pentru "a da greş" folosindu-se hiphil-ul verbului hata'. De altfel şi în greacă, hamartia "păcat", vine de la verbul hamartano, care înseamnă "a rata ţinta".

Hatta't înseamnă deci "neizbândă", "eşec", fiind mai aproape de noţiunea de slăbiciune decât alţi termeni care denumesc păcatul ca pe ceva voit. Peşa' de exemplu înseamnă "răzvrătire", aşa cum se vede din 4 Regi 1:1: "După moartea lui Ahab, Moabul s-a răzvrătit (wayyiphşa') împotriva lui Israel", ceea ce evidenţiază conştientizarea şi asumarea voită (cf. Alex Luc, "Hata'", în: Willem A. VanGemeren (ed.), New International Dictionary of Old Testament Theology and Exegesis, Zondervan, Grand Rapids, 1997, vol. 2, p. 88). Aş pune în paralel aceasta cu Iov 4:18: "Dacă El nu Se încrede în slujitorii Săi şi dacă găseşte vină (ebr. tohola) chiar îngerilor Săi". Termenul tohola apare doar aici, fiind greu de interpretat, dar se pare că se înrudeşte cu arabul wahila, "a face o greşeală, a rata". Îngerii nu păcătuiesc, dar nu sunt nici perfecţi ca Dumnezeu.

În urma celor discutate mai sus, observăm că atunci când întâlnim termenul "păcat" trebuie să verificăm dacă este vorba de o transgresiune, de o răzvrătire (apropiat de peşa') sau contextul ar sugera dimpotrivă doar o nereuşită, o slăbiciune sau o eroare. Femeia lăuză devine aşadar necurată (tame'a) nu în sensul unui păcat cu voie, ci asemănător necurăţiei (nidda) menstruaţiei ca urmare a slăbiciunii organismului.

Necurăţia şi curăţirea

Putem însă împinge lucrurile şi mai departe: ne punem întrebarea care este sursa necurăţiei? Să fie oare curgerea sângelui în sine? Trebuie aici să ne aducem aminte de o chestiune pe care am mai discutat-o, în legătură cu sacrificiul vacii roşii. Există şi necurăţie produsă de un obiect foarte sfânt, caz în care sursa necurăţiei nu stă în obiectul atins, ci în actul atingerii. În Mişna, tratatul Yadayim 4:6, se arată că existau discuţii între saduchei şi farisei cu privire la faptul că sfinţenia cărţilor canonice producea necurăţia mâinilor (Jacob Neusner, The Mishna. A New Translation, Yale University Press, New Haven, 1988, p. 1130). Exemplul de mai sus ne ajută să înţelegem că nu neapărat un obiect care produce necurăţie este în sine necurat. Necurăţia poate proveni din atingerea lui, el în sine fiind sfânt. Ca atunci când, dacă am da buzna în Sfântul Altar, ne agonisim păcat, nu pentru că altarul e necurat, ci pentru că am intrat nepregătiţi, fără binecuvântare!

Interesant că perioada necurăţiei depinde de copilul născut: dacă e băiat starea de necurăţie durează 40 de zile (7 + 33 - cf. Levitic 12:2-4), dar dacă e fată durează dublu, 80 de zile (14 + 66 - cf. Levitic 12:5). Să fie aceasta o dovadă că femeia îi este inferioară din punct de vedere cultic bărbatului?

Dacă recurgem însă la textul original, lucrurile devin mai complexe. Şi în ebraică, şi în greacă se spune despre femeia lăuză că este necurată (ebr. tame'a, gr. akathartos) doar în prima parte (7 zile la naşterea unui băiat şi 14 la naşterea unei fete - Levitic 12:2). După această perioadă iniţială urmează la băiat tăierea împrejur în ziua a opta (v. 3). În cealaltă perioadă, vreme de 33 sau 66 de zile, femeia "şade în sângele curăţirii" (ebr. bidmey tohora în v. 4 sau 'al demey tohora în v. 5). Nu se mai foloseşte termenul "necurată", ci dimpotrivă se vorbeşte de "curăţire", ceea ce ne arată că se află în plin proces de curăţire, înainte chiar de aducerea jertfei de păcat. Traducătorii greci au fost oarecum debusolaţi de sintagma "sângele curăţirii" şi au tradus prin en haimati akatharto autes, înţelegând că femeia va sta încă "în sângele ei necurat".

Totuşi, prezenţa substantivului tohora, "curăţire" în textul ebraic, ne arată că această perioadă de după săptămâna iniţială deja devine una de curăţire. Biblia Sinodală traduce parafrazat, dar corect ca idee generală: "Să se cureţe de sângele său". Ea încă nu este curată, dovadă că nu se poate atinge ce lucruri sfinte şi nici nu poate intra în sanctuar (Levitic 12:4). Dar este în proces de curăţire, realitate probată de numirea celor 40 sau 80 de zile "zilele curăţirii ei" (yemey tohorah). După Talmudul babilonian, tratatul Hullin 31a, femeia are după săptămâna iniţială acces la sfera casnică, de exemplu la bărbatul ei (Jacob Milgrom, Leviticus 1-16, Yale University Press, New Haven / London, 1991, AB 3, pp. 749-750). Ea va aduce jertfa de păcat după împlinirea acestor zile de curăţire, deci curăţirea nu este adusă doar de jertfă, ci de trecerea perioadei respective.

Înţelegem aşadar că aducerea jertfei de păcat nu presupune automat existenţa unui păcat anterior. Nici naşterea, nici perioada de lehuzie nu înseamnă ceva păcătos. Ca să înţelegem mai bine semnificaţia trebuie să discutăm puţin despre mentalitatea sacerdotală ebraică.

Ierarhia participării la sfinţenie

Pentru redactorii sacerdotali ai Pentateuhului, cosmosul era imaginat ca o ierarhie a participării la sfinţenia divină. Având în centru sanctuarul, Cortul Sfânt, lumea se configura într-o gradaţie concentrică a sfinţeniei. Nu avem spaţiul să detaliem şi să analizăm cercurile sistemului, dar este necesar să observăm că un cerc foarte important privea apartenenţa la obştea sfântă (qehal Yahwe). După Deuteronom 23:1, cei cu defecte fizice nu puteau face parte din obştea sacră ("scopitul şi famenul"). A fi famen (castrat) nu însemna a fi păcătos, dar aparţineai unui cerc inferior faţă de cel al "adunării lui Iahve". În Isaia 52:1 se insistă că cel netăiat împrejur nu poate intra în sanctuar ca şi cel necurat ("Ierusalime, cetate sfântă! Că nu va mai intra în tine cel netăiat împrejur şi cel necurat!").

Femeia lăuză, având un corp slăbit după naştere, ca şi cea aflată la menstruaţie, aparţine unei sfere inferioare, deşi nu are prin aceasta nici un păcat. Ea va fi reintegrată treptat: după şapte zile (sau 14) în sfera casnică, după 33 de zile (sau 66) în sfera cultică. Rolul jertfei de păcat este mai degrabă acela de a marca intrarea în starea de deplinătate cultică.

Pe de altă parte, în mentalitatea sacerdotală ebraică, masculinul se află într-un cerc superior faţă de feminin în ierarhia participării la sacralitate. Nu înseamnă inferioritate; de altfel, după redactorul sacerdotal, "masculinul şi femininul" reprezintă deopotrivă chipul lui Dumnezeu (Facere 1:26-27), concept-cheie în teologia sacerdotală. Însă bărbatul este inclus într-un cerc mai apropiat de sacru decât femeia: dovadă că preoţii Vechiului Testament nu pot fi decât bărbaţi sau că există diferenţă de preţ la afierosirea pentru Domnul (o femeie puţin peste jumătate sau chiar jumătate din preţul unui bărbat în Levitic 27:2-7).

Aceste observaţii ne înlesnesc şi înţelegerea pasajului din Luca 2:22, care menţionează împlinirea zilelor curăţirii lor (hemerai tou katharismou auton). S-ar înţelege că procesul de curăţire se referă şi la Maica Domnului şi la Pruncul Hristos. Alte manuscrise au însă autes, ca şi cum curăţirea s-ar aplica doar la Maica Domnului, iar, în fine, altele au autou, ca şi cum s-ar referi la Hristos (I. Howard Marshall, The Gospel of Luke, The Paternoster Press, Eerdmans, Grand Rapids, 1978, NIGTC 3, p. 116). În contextul celor deja discutate, se poate înţelege că actul curăţirii i-a privit pe amândoi, pe Maica Domnului şi pe Hristos, dar nu ca o curăţire de păcat, ci ca un act de intrare din starea de slăbiciune a firii la starea de deplinătate a participării cultice.



Articol postat de: Radu Bogoevici • Data: 2 februarie 2012 • Vizualizări: 1443