Prima paginăBibliotecaAutoriCăutare
Despre Ieşire 3:14-15: Cel ce este şi numele divin
În contextul politeist din Antichitate era necesar ca fiecare divinitate să aibă un nume pentru a putea fi deosebită de alta. Dumnezeul lui Israel are un nume personal, Iahve, a cărui etimologie este foarte controversată
Numele apare atestat în Egipt în inscripţii întinse pe perioada secolelor XIV-XII î.Hr. despre "ţara nomazilor şasu, Iahu". În acest caz, Iahu ar putea fi numele ţării. Dar sintagma poate fi înţeleasă şi altfel - "ţara nomazilor şasu ai lui Iahu", iar Iahu să fie într-adevăr nume divin. Se pare deci că numele Iahve este preisraelit, fapt confirmat şi de tradiţia după care Iahve vine în templul din Ierusalim de undeva din sud (Deuteronom 33:1; Judecători 5:4; Avacum 3:3.13; Psalmul 67:8-9).

În Vechiul Testament, numele Iahve a fost apropiat de verbul a fi (în ebraica haya), încât a fost explicat "Cel ce este" - Ieşire 3:14-15: "Atunci Dumnezeu a răspuns lui Moise: "Eu sunt Cel ce sunt (ehye aşer ehye, în Septuaginta ho on "cel ce este")". Aşa să spui fiilor lui Israel: Cel ce este (ehye) m-a trimis la voi! / ş…ţ Aşa să spui fiilor lui Israel: Domnul (în ebraică Iahve) Dumnezeul părinţilor noştri, Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacob m-a trimis la voi. Acesta este numele Meu pe veci". Trebuie însă observat că apropierea între numele Iahve şi verbul "a fi" (haya) nu este etimologică, ci mai degrabă un joc de cuvinte. Din păcate, etimologia numelui divin nu mai poate fi stabilită cu certitudine, opinându-se că la origine Iahve ar putea fi un toponim din sudul Palestinei.

Pronunţarea numelui

O altă problemă este pronunţia numelui divin. Iniţial, scrierea ebraică, asemeni altor sisteme de scriere antică (egipteană, arameică, ugaritică, arabă) nota numai consoanele, acestea fiind suficiente pentru înţelegerea sensului unui cuvânt (de exemplu pentru numele Melchisedec se scriau doar literele mlkysdq). Atât timp cât cititorul cunoştea cuvântul, putea să-l pronunţe. Până în secolul I d.Hr., textele ebraice au fost scrise doar consonantic, însă, deja după exil, ebraica devenise o limbă moartă, folosită doar în cult. De aceea între secolul al VII-lea şi al IX-lea d.Hr. au fost inventate de către învăţaţii evrei sisteme de vocalizare, pentru ca pronunţia textelor sacre să fie stabilită.

În cazul numelui lui Iahve, el se scria iniţial, în scrierea consonantică, yhwh. Având patru litere, numele mai este cunoscut ca tetragrama sfântă (tetragramă â patru litere). În textul actual, el are însă vocalizarea numelui adonay, "Domnul meu", adică vocalele e (de fapt şeva, pentru că a iniţial din adonay este foarte scurt, compus cu semnul şeva, care se poate pronunţa la începutul silabei şi ca un e scurt), o şi a. Până în secolul al XIX-lea d.Hr., numele lui Dumnezeu era citit de neevrei după textul ebraic Iehova, ceea ce reprezintă o pronunţie complet eronată. Evreii nu pronunţau niciodată Iehova, ci Adonay, alegând deci cuvântul semnalat prin vocale; textul păstra însă consoanele tetragramei, pentru că textul consonantic nu mai putea fi modificat.

Pronunţia Iahve rămâne doar una probabilă, dedusă din atestări ale numelui divin în akkadiană şi greacă, limbi care foloseau sisteme de scriere care notau şi vocalele. O pronunţie posibilă este Iahu, ca în terminaţiile numelor teoforice (de exemplu Irmeyahu â Ieremia).

Tăinuire şi revelare

Treptat, în iudaism se interzice pronunţarea directă a numelui lui Dumnezeu. Practica aceasta nu este atestată în Vechiul Testament, pentru că, de pildă în secolul al V-lea î.Hr., numele Iahve era încă pronunţat fără probleme în limbajul uzual (cf. Neemia 8:6), la fel şi în secolul al II-lea î.Hr. (Daniel 9:10). Talmudul babilonian, un compendiu de legislaţie iudaică scris între secolul al II-lea şi al V-lea d.Hr., dar care păstrează elemente mult mai vechi, menţionează pronunţarea numelui Iahve o singură dată pe an de către marele preot, la Ziua Ispăşirii, când marele preot intra în sfânta sfintelor (b. Yoma 37a). În acelaşi context, se spune că numele n-a mai fost însă pronunţat la moartea arhiereului Simeon cel Drept (secolul al III-lea î.Hr.) (cf. b. Yoma 39b). În Talmudul palestinian se explică: "La început, marele preot obişnuia să declare numele cu glas tare, dar când numele oamenilor desfrânaţi s-a înmulţit, el l-a proclamat scăzând vocea" (p. Yoma 40d). Se ajunge astfel chiar la interdicţia pronunţării numelui Iahve în afara incintei templului. Un rabin, Abba Saul, spune că cei care pronunţă numele pe litere nu vor avea parte de lumea viitoare (m. Sanh. 10:1). Această interdicţie a pronunţării numelui este atestată şi la esenienii de la Qumran, în secolul al II-lea î.Hr. - secolul I d.Hr.: cine pronunţa numele Iahve era exclus din comunitate (1QS 6:27 - 7:2).

Dacă numele Iahve nu se pronunţa, el este înlocuit cu alte nume. În secolul al II-lea d.Hr., Origen ştia că la evrei numele Iahve se citea Adonay. Sistemul de vocalizare al textului ebraic actual, numit masoretic, foloseşte acelaşi înlocuitor. În prima parte a Talmudului, Mişna (secolul al II-lea d.Hr.), tetragrama era citită şema "numele", iar în Qumran, unde se atestă şi citirea Adonay, se practica şi înlocuirea tetragramei prin patru puncte dispuse orizontal.

În Pentateuh există o dublă valorificare a numelui divin Iahve de către diferitele redactări. O redactare numită în mod clasic chiar iahvistă (mai nou considerată parte din redactarea deuteronomistă) îl prezintă pe Dumnezeu încă de la creaţie cu numele personal Iahve (cf. Facere 2-3). Prin aceasta se arată că Dumnezeul lui Israel este Creatorul, mai ales că în sistemele religioase politeiste, de obicei, zeul creator nu era şi zeul conducător (ex. la canaaniţi, El era divinitatea creatoare, care ulterior s-a retras, lăsându-i locul zeului conducător, Baal). O redactare mai nouă, numită sacerdotală sau preoţească, etapizează în trei faze cunoaşterea numelui divin. Mai întâi, în istoria primordială, Dumnezeu este prezentat cu denumirea de Elohim, "Dumnezeu", nume generic care poate fi aplicat şi altei divinităţi. Prin aceasta se arată caracterul universal, Creatorul nefiind numai divinitatea Israelului, ci a întregii lumi. În a doua etapă, cea a istoriei patriarhilor, Dumnezeu este cunoscut ca El Şadai, "Dumnezeu Atotputernic", pentru că i-a apărat pe patriarhi pe măsură ce aceştia călătoreau în ţara promisă. Ultima etapă este cea a descoperirii numelui divin personal, Iahve, făcută pe Sinai lui Moise - Ieşire 6:2-3: "Apoi a grăit Domnul cu Moise şi a zis către el: "Eu sunt Domnul (Iahve)/ Şi M-am arătat lui Avraam, lui Isaac şi lui Iacob ca Dumnezeu Atotputernic, iar cu numele Meu de Domnul (Iahve) nu M-am făcut cunoscut lor"".

Hristos Cel ce este

În Noul Testament, Mântuitorul Iisus Hristos Şi-a atribuit denumirea de domn, în greacă, kyrios. În una dintre cele mai vechi rugăciuni ale Bisericii primare păstrate chiar în originalul arameic - marana tha "Doamne, vino!" (1 Corinteni 16:22) Hristos este numit Domn, în arameică, maran. Denumirea aceasta corespunde denumirii divine Adonay sau Adon, Iahve fiind singurul domn. Prin aceasta, Hristos îşi arată divinitatea.

Pe de altă parte, Hristos Se prezintă în multe cazuri în Evanghelia lui Ioan cu formula simplă "Eu sunt", care în greacă nu are sens, lipsită de nume predicativ, dar care face aluzie la înţelesul numelui lui Iahve "Cel ce este".

De asemenea, în Apocalipsa 1:8, titlul "Cel ce este" (Iahve) face parte din lista de titluri ale Mântuitorului: "Eu sunt Alfa şi Omega, zice Domnul Dumnezeu, Cel ce este, Cel ce era şi Cel ce vine, Atotţiitorul".

În iudaism, interdicţia reprezentării lui Dumnezeu prin imagine a atras după sine interdicţia pronunţării numelui divin. În creştinism însă, Întruparea folosită ca temei pentru reprezentarea iconografică (întruparea înseamnă circumscriere spaţială, deci vedere şi posibilitate de reprezentare) presupune şi posibilitatea de a-L apela pe Dumnezeu pe nume. În teologia mistică ortodoxă, invocarea deasă a numelui lui Iisus s-a dezvoltat chiar într-o practică specială, cea a rugăciunii numelui sau a rugăciunii inimii.

De asemenea, în iconografia răsăriteană, haloul lui Hristos, deja cruciform din sec. al VI-lea d.Hr., prezintă începând cu sec. al XIV-lea d.Hr. inscripţionate trei litere greceşti: , ceea ce formează ho on, "cel ce este", modul în care Septuaginta traduce expresia ehye aşer ehye. Prin aceasta se subliniază identificarea lui Hristos ca Domnul/Iahve, Dumnezeul revelat al Vechiului Testament.



Articol postat de: Radu Bogoevici • Data: 20 mai 2011 • Vizualizări: 1767