Prima paginăBibliotecaAutoriCăutare
Despre Facere 6:1-2: Fiii lui Dumnezeu şi fiicele oamenilor
Începutul textului din Facere 6:1-2 îl lasă perplex pe orice cititor modern. Despre cine să fie vorba, cine sunt aceşti fii ai lui Dumnezeu, din legătura cărora cu fiicele oamenilor s-au născut "uriaşii" sau "cei căzuţi" (ebr. nefilim, v. 4)?
Textul ar da de înţeles că între fiii lui Dumnezeu şi fiicele oamenilor există o deosebire majoră de clasă. "Iar după ce au început a se înmulţi oamenii pe pământ şi li s-au născut fiice, fiii lui Dumnezeu, văzând că fiicele oamenilor sunt frumoase, şi-au ales dintre ele soţii, care pe cine a voit".

Fiii lui Dumnezeu, îngerii

În Vechiul Testament, prin fiii lui Dumnezeu (beney elohim, beney elim sau benei elyon) se înţeleg fiinţele cereşti din alaiul lui Iahve (cf. Iov 1:6; 2:1; Psalmul 28:1; 81:6; 88:7), deci la nivel formal aceştia pot fi puşi în legătură cu îngerii.

Robert C. Newman a studiat istoria interpretării în iudaism şi la primii scriitori creştini ("The Ancient Exegesis of Genesis 6:2,4", în: Grace Theological Journal 5, 1984, nr. 1, pp. 13-36). Astfel, cea mai veche tradiţie interpretativă îi identifică pe "fiii lui Dumnezeu" din Facere 6:1-2 cu îngerii.

Apocalipsa lui Enoh (cap. 6), păstrată în etiopiană, parafrazează pasajul din Facere 6:1-2 vorbind de "îngeri, fiii cerului". Ei s-au îndrăgostit de fiicele oamenilor şi au coborât pe pământ în zilele lui Iared, tatăl lui Enoh, fiind în număr de 200, sub conducerea lui Semiaza. Locul coborârii lor a fost muntele Hermon, în nordul Israelului (cf. Apocalipsa lui Enoh, trad. Remus Onişor, Reîntregirea, Alba Iulia, 2000, p. 34). Îngerii căzuţi i-au învăţat apoi pe oameni arta războiului, magia şi astrologia. În Cartea Jubileelor, îngerii respectivi sunt numiţi "veghetori" (4:15), cap. 5 parafrazând textul din Facere şi identificându-i în aceeaşi manieră cu "îngerii lui Dumnezeu".

Această interpretare se regăseşte şi în Septuaginta în unele manuscrise. De exemplu, Codex Alexandrinus din sec. V d.Hr. are în loc de "fiii lui Dumnezeu", angeloi ("îngeri").

De asemenea, Filon din Alexandria citează textul din Facere 6:2 cu "îngerii lui Dumnezeu", explicând că aceştia sunt numiţi de alţi filosofi "demoni", spirite care locuiesc aerul (Despre uriaşi 6, cf. The Works of Philo, trad. C.D. Young, Hendrickson, Peabody, p. 152). Totuşi, ulterior, el alegorizează, împărţind oamenii în trei categorii: unii sunt născuţi din pământ, cei care urmăresc plăcerile, alţii născuţi din cer, care sunt înzestraţi şi caută învăţătura, iar alţii născuţi de Dumnezeu, preoţi şi profeţi (Despre uriaşi 6, p. 156).

Şi Iosif Flaviu cunoaşte aceeaşi tradiţie, scriind: "Mulţi dintre îngerii Domnului, unindu-se cu femeile pământene, au zămislit feciori nelegitimi care dispreţuiau toate lucrurile drepte datorită încrederii în puterea lor; chipurile, şi ei au săvârşit isprăvi asemănătoare cu cele pe care au cutezat să le înfăptuiască, după spusele grecilor, giganţii" (Antichităţi iudaice, 1:3:1, cf. Flavius Josephus, Antichităţi iudaice. Cărţile I-X, trad. Ion Acsan, Ed. Hasefer, Bucureşti, 1999, p. 15).

Primii scriitori creştini

Primii scriitori bisericeşti au preluat această interpretare iudaică fără spirit critic. Sf. Iustin Martirul, Apologia întâi în favoarea creştinilor 1:5, aminteşte această tradiţie: "Deoarece, de demult, demonii cei răi arătându-se pe pământ, au depravat femeile, au corupt copiii şi au săvârşit lucruri înfricoşătoare pentru oameni…" (trad. Olimp Căciulă, în: Apologeţi de limbă greacă, EIBMBOR, Bucureşti, 1997, p. 37). La fel au procedat şi apologetul Atenagora (Solie pentru creştini, 24), Sf. Irineu de Lyon, în Împotriva ereziilor, 4:36:4 (ANF 1, p. 516) sau Clement Alexandrinul (cf. şi Cristinel Iatan, "De ce Septuaginta numeşte pe "fiii lui Dumnezeu" îngeri, în cartea Facerii 6:1-4?", în: Anuarul Facultăţii de Teologie Ortodoxă a Universităţii din Bucureşti 2, 2002, pp. 23-31).

În Despre idolatrie 9, Tertulian se referă la tradiţia din Enoh: "Îngerii - aceia care L-au părăsit pe Dumnezeu, iubitorii de femei - sunt născocitorii acestei îndeletniciri curioase (astrologia), au fost pedepsiţi de Dumnezeu" (Despre idolatrie şi alte scrieri morale, coord. Claudiu T. Arieşan, Amarcord, Timişoara, 2001, p. 71). Aceste idei se regăsesc şi în scrierile sale Despre voalul fecioarelor 7 sau Împotriva lui Marcion 5:8,19.

Fiii lui Dumnezeu cei virtuoşi

Pe de altă parte, ulterior chiar interpretarea iudaică s-a distanţat de această tradiţie apărută în perioada intertestamentară. Targumele Onkelos şi Pseudo-Ionatan redau prin "fiii conducătorilor" (beney rabrebaya), iar Targumul Neofiti prin "fiii judecătorilor", plecând de la faptul că judecătorii sunt numiţi elohim în Ieşire 22:8-9. Prin aceasta se evită evident identificarea "fiilor lui Dumnezeu" cu îngerii.

Începând cu Iuliu Africanul, interpretarea creştină va prefera identificarea "fiilor lui Dumnezeu" cu urmaşii lui Set: "Ceea ce înseamnă prin Duhul, după părerea mea, este că urmaşii lui Set sunt numiţi fiii lui Dumnezeu datorită oamenilor virtuoşi şi patriarhilor care s-au născut din ei, chiar până la Mântuitorul Însuşi; dar urmaşii lui Cain sunt numiţi sămânţa oamenilor, ca neavând nimic dumnezeiesc în ei" (cf. R.C. Newman, "The Ancient Exegesis…", p. 25).

O amplă discutare a textului în cauză o întâlnim la Sf. Ioan Gură de Aur. El se ridică împotriva "basmelor celor care grăiesc totul fără judecată", care "spun că aici nu-i vorba de oameni, ci de îngeri; pe aceştia i-a numit Scriptura fii ai lui Dumnezeu". Sf. Ioan răspunde mai întâi că Scriptura nu îi numeşte niciunde pe îngeri fii ai lui Dumnezeu, în schimb despre oameni spune: "Dumnezei sunteţi" (Psalmul 81:6), iar Dumnezeu spune: "Fii am născut şi am crescut" referindu-se la fiii lui Israel (cf. Isaia 1:2), ca şi în Ieşire 4:22: "Fiu întâi născut al meu este Israel" (cf. Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia a XXII-a, 2, Omilii la Facere (I), în: Scrieri. Partea întâi, trad. D. Fecioru, EIBMBOR, Bucureşti, 1987, p. 260).

Apoi Sf. Ioan se referă la o altă idee, aceea că unirea îngerilor cu femeile pământene a fost pricina căderii lor. "Scriptura, însă, ne învaţă altfel: că diavolul şi îngerii lui şi-au pierdut vrednicia lor înainte de crearea celui întâi-zidit, pentru că s-au gândit să ajungă mai mari decât erau, precum spune şi un înţelept: "Prin invidia diavolului a intrat moartea în lume" (cf. Înţelepciunea lui Solomon 2:24)". În fine, Sf. Ioan Gură de Aur combate şi ideea că îngerii pot avea legături trupeşti cu fiicele oamenilor. Plecând de la textul din Matei 22:30, "La înviere nici nu se însoară, nici nu se mărită, ci sunt ca îngerii lui Dumnezeu", el concluzionează: "Nici nu-i cu putinţă ca firea aceea fără de trup să aibă vreodată o astfel de poftă. […] Cine poate fi atâta de nebun să primească acest cuvânt de hulă şi plin de multă nebunie, că firea netrupească şi spirituală a putut suferi împreunare" (cf. Omil. 22:2, p. 261).

Interpretarea Sf. Ioan o urmează pe cea alegorică: "Este obiceiul Scripturii să numească şi pe oameni fii ai lui Dumnezeu. Aceştia se coborau din Set şi din fiul lui, din Enos - "acesta a nădăjduit a chema numele Domnului Dumnezeu" -, de aceea urmaşii aceluia au fost numiţi de Dumnezeiasca Scriptură fii ai lui Dumnezeu, pentru că au mers pe urmele virtuţii strămoşilor lor, pe când urmaşii lui Cain şi ai fiului acestuia au fost numiţi de Scriptură fii ai oamenilor". Deci urmaşii lui Set, deşi provenind din strămoşi virtuoşi, au fost seduşi de pofta pentru urmaşele lui Cain, cel blestemat. "Nu de dorul naşterii de copii s-au pornit spre fapta aceasta, ci din pricină că nu-şi puteau stăpâni poftele. […] Pofta de frumuseţe trupească i-a dus pe ei la prăpăd! Frumuseţea chipului fetelor oamenilor a fost pricina desfrânării şi destrăbălării lor" (cf. Omil. 22:3, p. 262).

Această interpretare s-a impus în tradiţia creştină, arătând şi de ce textele apocrife intertestamentare, deşi foarte importante pentru înţelegerea evoluţiei culturii ebraice, trebuie însă privite la nivel doctrinar cu mare precauţie. Identificarea cu îngerii, de altfel foarte spectaculoasă, aducea cu sine incongruenţa cu învăţătura despre natura îngerilor şi păcatul originar, de aceea sec. IV a impus interpretarea alegorică a textului din Facere 6:1-2, subliniind pervertirea umanităţii tot mai mult.



Articol postat de: Radu Bogoevici • Data: 7 aprilie 2011 • Vizualizări: 1647