Prima paginăBibliotecaAutoriCăutare
Despre Avacum 3:3: Muntele cel cu umbra deasă
Un text obscur de la Avacum 3:3 a făcut mare carieră teologică în lista profeţiilor mesianice, făcându-se referire la el şi astăzi în cultul ortodox. Dar ce spune el mai exact şi cum s-a ajuns la o asemenea importanţă?
Textul în sine nu spune prea mult: "Dumnezeu vine din Teman, şi Cel Sfânt din muntele Paran! Sela (oprire) - Slava Lui acoperă cerurile şi tot pământul este plin de slava Lui!"

Teman şi Paran

Teman (ebr. Teiman) este o regiune din Edom, probabil din jurul cetăţii Boţra (Bosra), deci din nordul Edomului, pentru că în Amos 1:12 Dumnezeu ameninţă: "Pentru aceasta voi trimite foc în Teman şi palatele cele din Bosra le va mistui". Din Iezechiel 25:13 transpare aceeaşi localizare: "Îmi voi întinde mâna împotriva Edomului şi voi pierde din el pe oameni şi pe animale şi îl voi face pustietate; de la Teman până la Dedan toţi vor cădea de sabie". Temanul ar fi astfel partea iniţială unde statul edomit s-a format în sec. 9 î.Hr., extinzându-se apoi în sud (Ernst Axel Knauf, "Teman", în: David Noel Freedman (ed.), The Anchor Bible Dictionary, Doubleday, New York etc., 1992, vol. 6, pp. 347-348). În sens general, Teman poate fi folosit şi ca alt nume al Edomului, aşa cum rezultă din Avdie 9: "Se vor înspăimânta vitejii tăi, Temane, ca toţi din muntele lui Isav să piară". De altfel şi Isav (Esau) era numele strămoşului poporului edomit, frate geamăn cu Iacob-Israel.

Dar pentru că faţă de Canaan Edomul se află în sud, Teman va ajunge să fie folosit în sensul larg de sud. De exemplu în Ieşire 26:18, la descrierea Cortului Sfânt, se precizează: "Şi scânduri de acestea pentru cort să faci douăzeci, pentru latura dinspre miazăzi". Termenul redat de Biblia Sinodală prin "miazăzi" reflectă de fapt expresia ebraică liph'at Negba Teimana, "înspre partea Neghevului, spre Teiman". În Deuteronom 3:27, când i se porunceşte lui Moise să se suie pe vârful muntelui Pisga (Fazga) şi să privească ţara, se spune: "Priveşte cu ochii tăi spre apus şi spre miazănoapte şi spre miazăzi şi spre răsărit". În ebraică punctele cardinale sunt denumite plecând de la regiuni: "spre mare (apus) şi spre [muntele] Saphon (nordul) şi spre Teiman (sud) şi spre răsăritul [soarelui]".

În textul nostru din Avacum 3:3, Temanul este pus în paralel cu "muntele Paran". Paran apare ca deşert în Facere 21:21, loc unde trăiesc ismaeliţii. Deşertul Paran reprezintă şi una dintre staţiile călătoriei prin pustiu la ieşirea din Egipt: "Şi au plecat fiii lui Israel din pustiul Sinai după taberele lor şi s-a oprit norul în pustiul Paran" (Numeri 10:12; cf. 12:16). De aici sunt trimise iscoadele pentru ţara Canaanului şi tot aici se întorc (Numeri 13). În 1 Regi 25:1, la moartea lui Samuel, David s-a retras cu ceata lui de războinici în pustiul Paran după textul ebraic sau în pustiul Maon după Septuaginta, urmată aici şi de Biblia Sinodală.

Venirea din sud

Dar paralela cea mai potrivită cu textul din Avacum 3:3 o reprezintă cântarea lui Moise din Deuteronom 33:2: "Şi a zis el: "Venit-a Domnul din Sinai şi ni S-a descoperit întru slava Sa în Seir; strălucit-a din Munţii Paranului şi a ieşit cu mulţime mare de sfinţi, având la dreapta focul legii"". Textul este dificil de tradus în jumătatea a doua. În loc de "mulţime mare de sfinţi", unii înţeleg, ca şi Septuaginta, că vine cu mulţimi mari din Cadeş, o localitate importantă din Peninsula Sinai, cunoscută şi cu numele de Cadeş-Barnea. Septuaginta însă se pare că mai citeşte o dată ebraicul qadeş şi în sensul de "sfinţi" traducând prin "îngeri": "din dreapta Sa, îngeri erau cu El" (Ioana Costa în Septuaginta de la NEC). De asemenea, în loc de "la dreapta focul legii", alţii citesc "din miazăzi până la povârnişuri pentru ei" (Duane L. Christensen, Deuteronomy 21:10 - 34:12,Word Books, Dallas, 2002, WBC 6B, pp. 832, 836).

Dar Avacum 3:3, ca şi Deuteronom 33:2, prezintă venirea lui Iahve de undeva din sud. Această idee se mai regăseşte şi în Judecători 5:4: "Când ieşeai Tu, Doamne, din Seir, când treceai Tu prin câmpiile Edomului, pământul se cutremura şi cerurile se topeau, norii picurau picuri de ploaie". Venirea din sud a fost interpretată de cercetătorii biblici ca susţinând aşa-zisa ipoteză chenită a originii iahvismului, care a cunoscut şi variante chenită sau edomită. Conform acestei ipoteze, locul iniţial de închinare adusă lui Iahve nu era Israelul, ci regiunea sudică, peninsula Sinai, unde locuiau cheniţii, sau regiuni din Madian sau Edom (cf. Gerhard von Rad, Theologie des Alten Testaments, vol. 1, Chr. Kaiser Verlag, München, ed. 10, 1992, p. 23).

Această ipoteză nu este însă certă, dar un lucru sigur rămâne interesul pentru zona sudică a Canaanului ca loc al teofaniei. Sfântul Ilie Tesviteanul trebuie de altfel să meargă în sud, la muntele lui Dumnezeu, Horeb, pentru a se învrednici de descoperirea lui Iahve (1 Regi 19). La nivel teologic această tradiţie a venirii din sud subliniază teofania din muntele Sinai, dar mai ales faptul că Dumnezeu i-a însoţit pe fiii lui Israel în timpul peregrinării prin pustie. Tema aceasta a prezenţei divine va deveni una foarte importantă în interpretarea spirituală, care a pornit însă nu de la textul ebraic, ci de la Septuaginta.

Iar în Septuaginta textul din Avacum 3:3 apare oarecum diferit: "Domnul din Thaiman va veni şi Cel Sfânt, din muntele cu umbră deasă. Oprire. Măreţia Lui a acoperit munţii şi de lauda Lui plin şesteţ pământul" (Cristian Gaşpar în Septuaginta de la NEC).

După cum se poate observa, dintre cele două locaţii, Teman şi Paran, a fost păstrată doar prima. În loc de muntele Paran, Septuaginta are "din muntele cu umbra deasă" (ex orous kataskiou daseos).

Naşterea în Betleem

Încă din sec. 2 d.Hr., Sf. Irineu de Lyon aplică înţelesul larg al venirii din miazăzi a Domnului la naşterea din Betleem (Împotriva ereziilor 4:33:11, cf. Ante-Nicene Fathers, vol. 1, p. 509). Prin aceasta manifestarea lui Iahve din Vechiul Testament este pusă în legătură cu Hristos, pentru că Tatăl rămâne necunoscut. Venirea în slavă din sud, dacă se referă la Hristos, nu poate fi alta decât venirea pe pământ, Întruparea, deci Naşterea. Istoric vorbind, Betleemul nu a făcut parte din Teman, care, aşa cum am văzut, era situat mult mai la sud, în regiunea edomiţilor. Dar la nivelul general de denumire pentru "miazăzi", dezvoltată încă din Vechiul Testament, Temanul poate include şi Betleemul, situat la sudul Ierusalimului, centrul duhovnicesc al Ţării Sfinte.

Iată aşadar cum o profeţie obscură este canalizată de interpretarea patristică pe direcţia hristologică. Dar de unde "cariera teologică" de care s-a bucurat textul din Avacum 3:3?

Trebuie spus că din Biblia Sinodală lipseşte o carte foarte importantă, prezentă în Septuaginta, dar care lipseşte din canonul ebraic: cartea Odelor. Aceste ode sunt cântări din Vechiul şi chiar din Noul Testament, adunate într-un adevărat florilegiu de rugăciune. Biblia Sinodală a păstrat doar oda a 12-a, Rugăciunea lui Manase, cu care încheie Vechiul Testament. Dar primele nouă ode au căpătat o valoare extraordinară pentru că pe calapodul lor s-au făcut canoanele liturgice, adică acele piese poetice cu formă specială (împărţite în nouă cântări). De exemplu, acatistele sunt ca specie literară canoane liturgice.

Ca fapt interesant, cântarea a patra a Odelor a fost psalmul lui Avacum din cap. 3, şi de aceea canoanele liturgice pot avea la cântarea a patra o referire, uneori deosebit de aluzivă, la proorocul Avacum şi la profeţia sa despre venirea lui Dumnezeu din sud, adică despre naşterea lui Hristos în Betleem.

Duminica la Utrenie de exemplu întâlnim la irmosul cântării a patra de la Catavasiile Bunei Vestiri următoarea referire: "Sfatul cel neurmat şi dumnezeiesc al întrupării Tale celei de sus, celei din Fecioară, proorocul Avacum avându-l în minte, a strigat: Slavă puterii Tale, Doamne". Dacă citim cartea profetului Avacum fără să ţinem cont de istoria interpretării, nu înţelegem nimic. Unde vorbeşte Avacum de naşterea din Fecioară (atenţie, nu este Isaia!)? De ce strigă: Slavă? Interpretat duhovnicesc, textul din Avacum 3:3 se referă tocmai la aceste aspecte, iar "slava" însemnă recunoaşterea de către profet a puterii lui Dumnezeu, aici a Naşterii, exprimată prin finalul versetului: "Slava Lui acoperă cerurile şi tot pământul este plin de slava Lui!"

De asemenea, în irmosul cântării a patra de la Catavasiile Naşterii Domnului se spune: "Toiag din rădăcina lui Iesei şi floare dintr-însul, Hristoase, din Fecioară ai odrăslit, Cel lăudat, din muntele cel cu umbra deasă". Aici aluzia este mai voalată, citându-se doar varianta Septuagintei care a înlocuit "muntele Paran". Dar prin paralela formată, Maica Domnului din care S-a născut Hristos este identificată la nivel duhovnicesc cu "muntele cu umbra deasă". Dacă Domnul (Hristos) vine din munte, iar venirea Sa înseamnă naşterea din Betleem, atunci şi muntele în sine trebuie văzut ca unul viu, Maica Domnului, iar "umbra deasă" se referă la zămislirea lui Iisus prin "umbrirea" Duhului Sfânt (Luca 1:35) şi la pururea-fecioria Macii Lui.



Articol postat de: Radu Bogoevici • Data: 9 februarie 2012 • Vizualizări: 903