Prima paginăBibliotecaAutoriCăutare
„De optzeci şi şase de ani Îi servesc şi nici un rău nu mi-a făcut...”: Sfântul Policarp, „aurul ars în cuptor“
La 23 februarie 155 primea cununa muceniciei Sfântul Policarp, episcopul Smirnei, în timpul împăratului roman Antonin Pius (138-161). Colecţia "Actele martirice" păstrează scrisoarea trimisă de Biserica din Smirna (Izmir) către comunitatea creştină din Filomelion (astăzi Akşehir, Turcia), primul document de limbă greacă în care se reproduce martiriul unui sfânt mucenic. Din această scrisoare aflăm că Sfântul Policarp a fost cel de-al doisprezecelea martir care a pătimit în cetatea Smyrna
Scrisoarea Bisericii din Smyrna despre martiriul episcopului Policarp" începe cu o adresare specifică primelor comunităţi creştine, care revendicau o cetăţenie cerească, trăind în această lume cu perspectiva vieţii veşnice, aşa cum îndemna Sfântul Apostol Pavel: "Nu mai sunteţi străini şi locuitori vremelnici, ci sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu" (Efeseni 2, 19). Astfel, "Biserica lui Dumnezeu pribeagă în Smyrna" scrie fraţilor creştini "pribegi" din Filomelion şi tuturor comunităţilor "pribege", "cele privitoare la cei care au dat mărturie martirică şi la fericitul Policarp, care a făcut să înceteze persecuţia ca pecetluind-o prin mărturia/martiriul lui".

Documentele din "Actele martirice" sunt importante pentru că ne aduc aproape de perioada persecuţiilor, reproducând un tablou tragic al acelor vremuri. Discursul aghiografilor face din cei prigoniţi adevăraţi biruitori, învinşi de istorie, dar învingători în eshaton. Martiriul Sfântului Policarp ne arată cum pătimeau creştinii în vremuri de prigoană: "Jupuiţi de biciuri astfel încât li se vedea alcătuirea trupului până la venele şi arterele dinăuntru, au răbdat atât, încât celor din jur li se făcea milă şi erau plini de durere; dar ei au ajuns la o atât de mare vitejie, încât nici unul dintre ei nici n-a gemut, nici n-a suspinat, arătându-ne nouă tuturor că în ceasul acela martorii/martirii lui Hristos torturaţi erau absenţi din trup sau, mai bine zis, că Domnul era de faţă şi vorbea cu ei".

Această scrisoare-document ne prezintă detalii din viaţa comunităţilor creştine, unele dintre problemele acestora devenind chiar subiect de dezbatere în sinoade locale ulterioare. Aduşi înaintea prigonitorilor, unii creştini nu rezistau chinurilor la care aveau să fie supuşi şi apostaziau, devenind "lapsi". Este şi cazul frigianului Quintus, "proaspăt venit din Frigia", care "văzând fiarele, a fost cuprins de laşitate", sacrificiul lui adus zeilor fiind dezaprobat de creştinii din Smyrna.

Gazdă bună a celor ce-l prigoneau

Episcopul Policarp, însă, "vinovat" de delictul de a fi creştin, a fost prins de prigonitori într-o casă. Văzând în cei ce urmăreau să-l prindă nişte oaspeţi, bătrânul episcop i-a întâmpinat şi i-a primit cum se cuvine în casa sa, în Sâmbăta dinaintea Paştilor anului 155. Privind în cheia gândirii omeneşti, salvarea vieţii lui Policarp putea veni printr-o simplă mărturisire, care însă ar fi însemnat apostazia de la creştinism. Cei însărcinaţi de autorităţile romane cu prigoana creştinilor în cetatea Smyrna, "ofiţerul Irod şi tatăl său, Nichita", îl ademeneau: "Ce lucru rău este să zici: "Domn e Cezarul", să sacrifici, să faci cele ce urmează acestora şi să te salvezi?" Procesul de judecare a unui creştin varia de la intimidare la ademenire, de la ameninţarea cu chinuri şi moarte la îmbierea cu bunuri şi averi.

Mărturisirea Sfântului Policarp

Tuturor argumentelor prin care încercau să-l facă să renunţe la credinţa sa, Sfântul Policarp le-a replicat prin una dintre cele mai frumoase mărturisiri ale creştinismului: "De optzeci şi şase de ani Îi servesc şi nici un rău nu mi-a făcut. Cum pot să blestem pe Împăratul meu, Cel ce m-a mântuit?" Bătrânul episcop nu vedea chinuri în focul cu care era ameninţat de prefectul Filip al Asiei, ci doar vremelnicia acestei vieţi: "Ameninţi cu un foc care arde un ceas şi după puţin timp se stinge; căci nu cunoşti focul judecăţii viitoare şi al pedepsei veşnice păstrat pentru necredincioşi".

Pe când se afla în arenă în faţa focului pregătit pentru a fi aruncat, Sfântul Policarp a înălţat o rugăciune către Dumnezeu, reprodusă în actul său martiric: "Doamne, Dumnezeule, Atotputernice, Tatăl iubitului şi binecuvântatului Tău Fiu, Iisus Hristos, prin Care am primit cunoştinţa despre Tine, Dumnezeul îngerilor, al puterilor, a toată zidirea şi al întregului neam al celor drepţi, care trăiesc înaintea feţei Tale. Te binecuvântez că m-ai învrednicit de ziua şi ceasul acesta, ca să iau parte cu ceata mucenicilor la paharul Hristosului Tău, spre învierea vieţii de veci a sufletului şi a trupului, în nestricăciunea Duhului Sfânt. Între care fă să fiu primit înaintea Ta astăzi, ca jertfă grasă şi bineplăcută, precum m-ai pregătit şi mi-ai descoperit şi împlinit, Dumnezeule cel nemincinos şi adevărat. Pentru aceasta şi pentru toate, Te laud, Te binecuvântez şi Te preamăresc prin veşnicul şi cerescul arhiereu Iisus Hristos, iubitul Tău Fiu, prin Care, împreună cu El şi cu Duhul Sfânt, Ţi se cuvine slavă acum şi în veacurile ce vor să fie".

Sfintele moaşte, "mai preţioase şi mai încercate decât aurul"

Mărturia celor ce au văzut pătimirea Sfântului Policarp şi au consemnat-o în această scrisoare arată puterea lui Dumnezeu de a birui rânduiala firii în trupul mucenicului său: "Strălucind o flacără mare, am văzut o minune noi, cei cărora li s-a dat a o vedea; noi cei care am fost păstraţi ca să vestim celorlalţi cele făcute. Căci, luând forma unei bolţi, focul a învăluit în cerc trupul martirului ca o pânză de corabie umflată de vânt; şi era în mijloc nu ca un trup ars, ci ca o pâine coaptă sau ca un aur ori argint ars în cuptor. Pentru că am simţit o atât de mare bună-mireasmă, ca a unui suflu de tămâie sau a unei alteia dintre aromatele preţioase". Biruind sfântul văpaia focului, a fost martirizat cu o lovitură de pumnal, la porunca proconsulului.

Fragmentul din martiriul Sfântului Policarp care aminteşte despre grija creştinilor de a preţui rămăşiţele trupeşti ale mucenicilor a devenit argument pentru cinstirea sfintelor moaşte: "Dar cel gelos, defăimător şi rău, potrivnicul neamului drepţilor, văzând măreţia mărturiei/martiriului lui şi conduita lui ireproşabilă de la început, văzându-l însemnat cu cununa nestricăciunii şi dobândind un premiu incontestabil, s-a străduit ca nici măcar trupul său să nu fie luat de noi, deşi mulţi dintre noi doreau să facă aceasta şi să aibă parte de sfântul lui trup". Încă din veacul al doilea creştin, sfintele moaşte erau "mai preţioase şi mai încercate decât aurul", depuse "acolo unde se cuvenea", iar ziua martirizării sfântului celebrată cu slujbă: "Să ne adunăm şi noi, după putinţă, să celebrăm cu veselie şi cu bucurie ziua de naştere a martiriului său spre aducerea-aminte de cei ce au luptat mai înainte şi spre exerciţiul şi pregătirea celor ce vor lupta mai pe urmă".

Pentru a autentifica scrisele sale, aghiograful a adăugat detalii istorice despre stăpânirea romană din vremea episcopului Policarp, cu ajutorul cărora Biserica a putut rândui sărbătoarea închinată sfântului pentru ziua de 23 februarie: "A dat mărturie martirică fericitul Policarp în ziua a doua a lunii xanthikos şfebruarieţ, cu şapte zile înainte de calendele lui martie, în Sâmbăta Mare, la ora opt. A fost prins de Irod, mare preot fiind Filip Trallianul, proconsul Statius Quadratus, iar Împărat în veci Domnul nostru Iisus Hristos".



Articol postat de: Radu Bogoevici • Data: 23 februarie 2012 • Vizualizări: 939