Prima paginăBibliotecaAutoriCăutare
Răspunsul părintelui Andrew Louth: Trăirea mistică liturgică şi misticismul individualist
Ce mai înseamnă astăzi teologia mistică? Din punct de vedere ortodox, ea reprezintă însăşi fiinţa credinţei noastre, o continuare profundă şi niciodată finalizată a Tradiţiei Ortodoxe anterioare. Teologia mistică este rezultatul cunoaşterii lui Dumnezeu, dobândită atât liturgic în comunitate, cât şi personal, la măsura fiecăruia dintre noi
Din punct de vedere al contemporaneităţii, mistica este de fapt o taină falsă, care nu mai merită absolut nici o atenţie. Care este însă opinia teologiei ortodoxe actuale? Vom analiza în cele ce urmează un răspuns cuprinzător al părintelui Andrew Louth.

"Mistic" şi "misticism"

Lucrarea părintelui Andrew Louth intitulată Originile Tradiţiei mistice creştine - de la Platon la Dionisie (Areopagitul) nu mai are nevoie de nici o prezentare (o traducere a ei a fost publicată deja la Editura Deisis de Elisabeta Voichiţa Sita în 2002). Publicată iniţial în limba engleză în anul 1981, scrierea a beneficiat de o a doua ediţie în 2006, însoţită şi de o postfaţă în care autorul încerca să explice în câteva pagini unele diferenţe majore care interveniseră în gândirea lui în cei 25 de ani care despărţeau prima publicare de cea de-a doua. Un element interesant constă în felul în care Andrew Louth defineşte termenul de mistic. Aceasta va constitui şi tema principală a materialului nostru actual. Înainte de a trece însă la analizarea termenului în sine este necesar să precizăm distanţarea acestui termen de cel de misticism. Părintele Louth afirmă următoarele: "Deşi termenul de misticism nu poate fi găsit la Sfinţii Părinţi, ceea ce nu ne ajută deloc să explicăm ce însemna acest termen pentru ei, adjectivul care stă la baza acestui cuvânt - mystikos - este întâlnit destul de des. O persoană poate fi tentată să afirme că "misticismul" Părinţilor este acelaşi lucru cu (adjectivul) mystikos. Această tentaţie este foarte mare şi nu i-am rezistat întotdeauna, deşi ea cuprinde în sine pericolul de a descoperi idei în secolele primare care nu îşi au locul de fapt acolo. (...) Însă, dacă lucrurile stau astfel - un lucru care nu este dificil de demonstrat - şi termenul modern de "misticism" are un trecut care include utilizarea adjectivului mystikos, atunci merită să identificăm acest trecut, pentru a vedea în ce măsură putem descoperi dezvoltarea termenului şi, în particular, ce alte sensuri sunt ascunse în spatele utilizării sale" (Andrew Louth, The Origins of the Christian Mystical Tradition - from Plato to Denys, 2nd edition, Oxford University Press, Oxford, 2006, p. 204). Nu este dificil să oferim o opinie în acest sens înainte de a descoperi sensurile iniţiale ale termenului mystikos. În zilele noastre misticismul este considerat drept ceva absolut individual, o stare de extaz trăită personal, în nici un caz la nivel comunitar şi care constituie de fapt un lucru amăgitor, o iluzie ceva mai intensă, dar numai o iluzie. Este însă aceasta şi opinia Sfinţilor Părinţi?

Cele trei sensuri

Mergând pe linia studiului important scris de Louis Bouyer (intitulat ""Mysticism": an Essay on the History of a Word", tradus şi inclus în lucrarea Mystery and Mysticism, A. Plé (ed.), London, Blackfriars Publications, 1956), Andrew Louth identifică trei sensuri ale adjectivului mystikos. "Primul şi cea mai comună modalitate de a utiliza termenul este aceea de a desemna înţelesul "mistic" al Scripturii. A doua modalitate este uzitată în contextul liturgic. Începând cu secolul al IV-lea, termenul de "mistic" desemnează frecvent textele şi ceremoniile liturgice şi chiar obiecte liturgice. Cel de-al treilea înţeles este cel mai puţin uzitat şi face referire la viaţa creştină" (Ibid., p. 204). Sensul tainic al Scripturii, contextul liturgic şi viaţa creştină constituie cele trei elemente care alcătuiesc înţelesurile de bază ale termenului "mistic". Însă, în mod paradoxal, deşi sensul patristic cel mai uzitat al termenului rămâne cel liturgic, la finalul Evului Mediu constatăm o incredibilă răsturnare a lucrurilor. "Cel de-al treilea sens, deşi important pentru Părinţi, era inclus în contextul oferit de primele două înţelesuri. La finalul Evului Mediu însă, primele două înţelesuri de bază dispăruseră, iar în locul lor era impus - în mod singular şi lipsit de un alt context - cel al vieţii ascunse a creştinului individual, dar nu a oricărui creştin, ci a celui care, în propria interioritate, putea stabili un contact cu divinitatea şi putea oferi dovada acestei legături ca sursă a unei autorităţi divine sau religioase în sine" (Ibid., p. 211). Experienţa mistică s-a transformat, aşadar, în apanajul unei simţiri individuale, a unui extaz gol, lipsit de orice experiere personală. Mistica liturgică s-a destrămat, iar cea scripturistică a fost confundată cu interpretările de tristă amintire care o separau de orice gândire patristică. Prin urmare, trăirile spirituale ale creştinului individual au ajuns să fie considerate drept cele mai înălţătoare experienţe mistice, uitându-se faptul că Sfintele Taine îşi extrag denumirea din acelaşi termen de bază. Mistic sau sacramental însemna unul şi acelaşi lucru în Antichitate. După această sciziune modernă schizofrenică, ele au ajuns să însemne individual şi comunitar, ori nu acesta era sensul lor de bază. Trăirea mistică era o trăire liturgică. Este suficient să citim Părinţi precum Pseudo-Dionisie Areopagitul, Grigorie de Nyssa, Atanasie cel Mare sau Macarie Egipteanul. În prezent, am ajuns la concluzia că doar trăirile "individuale" au o bază mistică. Nimic mai fals, din păcate...

Contemplaţie şi practică

În finalul postfeţei sale pline de idei bogate în conţinut, părintele Andrew Louth descrie o altă problemă a modernismului: dorinţa de a avea o experienţă pragmatică, nu una contemplativă (Ibid., p. 211). Pentru Sfinţii Părinţi, calea desăvârşirii pornea de la practică pentru a ajunge la "teorie" (theoria înseamnă în limba greacă "contemplaţie"). Mai întâi exista o curăţire de patimi care presupunea asceza pragmatică, centrată pe exerciţii trupeşti menite să subordoneze carnea duhului. După aceea, creştinul pătrundea la nivelul contemplativ. Exerciţiul său ascetic principal consta în descoperirea raţiunilor creaţiei şi ale existenţei sale pe acest pământ, pentru a ajunge apoi la unirea simţită cu Dumnezeu prin vederea luminii necreate. Însă, în zilele noastre gândim pentru a putea făptui şi, astfel, a trăi cu adevărat. Pornim de la gânduri pătimaşe, pentru a ajunge la activităţi păcătoase şi ne închipuim că astfel vom ajunge să trăim ceva sublim. În realitate, rătăcim departe de orice activitate care ar putea să ne îndrume spre calea dumnezeiască a contemplaţiei. Uităm să gândim cu adevărat. O lozincă din vremurile de tristă amintire stipula următoarele: "Noi muncim, nu gândim". Cam astfel ne petrecem zilele şi noi, cei din generaţiile următoare. Este momentul să spargem această barieră pragmatică şi să învăţăm pragmatismul Sfinţilor Părinţi: calea de a-L cunoaşte pe Dumnezeu fără de care toate celelalte împliniri lumeşti sunt total inutile. Este momentul să ne lepădăm de acest individualism care ne promite trăiri mistice, dar ne oferă un misticism ieftin. Altfel, vom ajunge la vorba unui scriitor din perioada interbelică, ce preciza că vede multe scrieri mistice, dar nici un mistic. Iar misticul, am adăuga noi, este unul care trebuie să încerce să Îl descopere pe Dumnezeu în primul rând în comunitatea creştină printr-un mod de trăire liturgic şi scripturistic, nu individual...



Articol postat de: Radu Bogoevici • Data: 6 decembrie 2011 • Vizualizări: 1332